Povara din plinul tarabelor

de Ștefan Daraban

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

|VEZI FOTOGRAFIILE|

Deunăzi, îndemnat de excese profesionale anume, m-am încumetat să iau la întrebări lumea de pe stradă în legătură cu rezistenţa ei la vremea caniculară. Să fi fost afară 35-36 de grade. Pe unii i-am surprins, aşa cum mi-i doream, jelindu-se pentru ceea ce le e dat să trăiască. Alţii, pur şi simplu grăbiţi s-ajungă la umbră, abia de le-am prins nemulţumirea, care tot jelire însemna. Ba, unul imi mai aruncă în grabă şi o concluzie, ştiind el ce ştie, cum că schimbările climaterice sînt influenţate, nici nu se putea altfel, de mîna şi inconştienţa omului.

Jubilam, ca să zic aşa, la gîndul utilităţii temei, dar şi a abordării mele jurnalistice. Asta îmi şi doream. Să aflu păreri şi să determin reacţii. Numai că întîmplarea avea să-mi joace o festă. Îmi scoate în cale un bătrînel sprijinit de o cîrjă. L-am măsurat de departe. Ba, îi intuiam şi vorbele, tot de ocară, la adresa celor care au nenorocit natura. L-am şi luat din scurt:

- Mai puteţi?

- Dacă mai pot, îmi replică, întrebîndu-mă, la rîndu-i… De ce nu?

- Dar e insuportabil, plusez eu. La care insolitul mi-o răteză, fără să-mi dau seama de urmări.

- Auzi matale, fă bine şi mai întreabă-i pe cei de vîrstă mea… Pe ce căldură secerau grîul? Ardea spicul, nu altceva. Erau şi 40 de grade şi chiar mai mult, în cîmp deschis, şi nimeni nu se plîngea. Azi, lumea vrea la umbră. Aşa că… de la umbră să mănînce!

M-am forţat să zîmbesc. Să-i dau dreptate, îmi ziceam, numai că bătrînelul meu se făcu a nu mă lua în seamă. Dădu uşor din mîna care-i era slobodă şi-şi continuă drumul, în legea lui, apăsînd cîrja în asfaltul muiat de toropeală. Reportajul meu se încheiase.

Nu mai era nimic de spus. Înţelesurile însă aveau să-mi folosească chiar zilele acestea, cînd am mers pe urmele celui care înfuntă, cu adevarat, călduri toride şi pe care nimeni nu-l întreabă cum de rezistă.

Vestea anunţată mai peste tot, cum că legumele sînt foarte ieftine, faţă de alte perioade şi că omului de la oraş îi va fi mai bine, cupărînd mai ieftin la piaţă, mi-a dat ghes să mă arunc într-o nouă abordare. Am fost stimulat şi de un cunoscut fermier în materie, care îmi tot spunea că toată munca lui se duce de rîpă din cauză înmulţirii ,,zarzavagiilor”. Oameni care s-au aciuat la ţară, unde s-au apucat de grădinărit şi care au început să-şi vîndă produsele la tarabă. Ei sînt cei care umplu pieţele cu legume de sezon, ,,încurcîndu-i” pe marii cultivatori de legume, plătitori de TVA, de diverse taxe şi impozite.

Tînguirea lui m-a ,,prins”, cum se spune.

Aşa am ajuns în familia lipovenilor de la Tîrgu Frumos, din judeţul Iaşi, în diverse pieţe agroalimentare, la Iaşi, la Roman şi la Piatra Neamţ, dar şi acasă la cultivatorii de ocazie, ţărani sadea, care abia aşteaptă să le crescă ceva în grădină pentru a putea scoate un ban pentru nevoile casei.

Ei bine, tocmai acolo în grădina casei omului de la ţară, sub folia solariilor unde caldura ajunge la 50 de grade, şi în piaţă, acolo unde el se aşează, la rind, la margine de tarabă, cu bruma lui de zarzavat am înţeles adevărul.

Ieftinirea legumelor şi fructelor nu este rezultatul prea-plinului cămării celui care, neavînd ce face cu plusul din gospodăria de la ţară, n-are alceva de făcut decît să-şi valorifice surplusul, spre binele casei lui şi al orăşeanului aflat în impas. Nici vorbă.

Ieftinirea vine din lipsa de bani, din sărăcirea celui obligat să cumpere. Puterea  de cumpărare scăzută a orăşeanului, determinată de scăderi de pensii şi reduceri salariale, influienţează preţul şi nu abundenţa ori valoarea intrisecă a produsului destinat vînzării.

Piaţa înseamnă tocmeală. Ori tocmai aceasta, tîrguiala nu are loc. Cel care vrea să cumpere, deşi recunoste că munca ţăranului nu este răsplătită la valoarea ei, nu poate da mai mult, pentru că nu are de unde.

Înţeles fenomenul în desfăşurarea lui, e uşor de dedus că ieftinirea de care se face caz nu e altceva decît o nouă înfrîgere a celui care de-o viaţă şi de generaţii scurmă pămîntul. Ea nu face altceva decît să împovăreze viaţa şi aşa grea a săteanului care îşi pune speranţa în coşul lui de legume dus la piaţă.

Pentru el şi, în general, pentru lumea satului, legumicultura este o sursă de existenţă, iar pentru cine are ochi să vadă şi urechi să audă, această sursă e şi oglindă a unei munci istovitoare, deloc răsplătită la valoarea ei. Un adevăr probat în piaţa de legume, unde abundenţa de produse de sezon pare să mulţumească cumpărătorul, dar să şi afunde, sigur, în mai mari nevoi, omul de la ţară. Cine-l salvează? Aceasta este întrebarea.

Posibile răspunsuri – în reportajul realizat sub dogoarea foliilor de polietilenă, în pieţe şi alte locuri, în care condiţia de a fi a eroului nostru este echivalentă cu munca din zori în noapte, indiferent de vreme.

Cît priveşte taxele şi impozitele, invocate de fermier, îi amintesc ceea ce am văzut. Fiecare dintre cei ajunşi la piaţă au certificate de producător, cu taxe plătite la comună şi fiecare îşi achită impoyitul pe terenul cultivat tot acolo în zona de reşedinţă. Iar la piaţă, alţi bani, alte cheltuieli, inclusiv cele de transport, pentru marfa ajunsă în preajma tarabei. De unde banii? Din legătura aceea cu ouă aduse la vînzare şi, sigur, din coşul cu fructe ori legume care sînt speranţa lui. Tot de acolo şi… drumul spre casă.