Chiojdu, între legendă și spectaculos

de Cristina Moise

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

|VEZI FOTOGRAFIILE|   |VEZI FILMUL|

Pare din start o zi grea cu soare mult inca de la ora 6. Luminita (n.r. Dacia mea ingenuncheata de km parcursi in zone diferite ale tarii, dar si de varsta inaintata – cred ca se apropie de anii mei) nu e deloc surazatoare la anuntul ca batem judetul pana la capat si tuseste aprig din carburator. Poate e fata de treaba si ne intoarcem maine acasa, asta daca vrea sa ma mai ajute o singura data! E tovarasa mea de drumuri!

Mergem la capat de judet, la Chiojdu, acolo unde un batran a renascut in verdele muntelui alaturi de o fata zvelta, Basca. Au facut doi feciori, pe Chiojdu Mare si pe Chiojdu Mic, si pe Chiojdeanca. Feciorii au dat numele lor primelor sate din Chiojdu, astazi Chiojdu vine de la feciorul cel mic, iar Starchiojd de Prahova e mai marele intre Chiojdi. Fata a plecat la camp si harnicia ei i-a determinat pe sateni sa dea numele ei satului Chiojdeanca. Aceasta este prima legenda. Continuarea am aflat-o acasa la Chiojdeni: acolo unde au locuit batranii catunului ii spune astazi Batrani si poarta o alta legenda: o batrana din satul asta de granita cu Prahova era intrebata de perceptor: ai plati? Batrana, da, la Chiojdu. Maine iar era intrebata, dar la Chiojdu, ai platit?. Da, la Starchiojd. Si asa a ajuns ea femeia sa nu plateasca perceptia. Azi legenda e altfel: satenii din Batrani vin la magazin la Chiojdu dimineata. Cumpara pe caiet, pe datorie. Miane vin dupa amiaza si zic ca au platit ieri dimineata. Si asa mai uita.

Chiojdu este acel minunat loc unde si-a lasat seniorul meu coleg, domnul Gigi Enache, sufletul, dar si patria lui tata Lice, un tip carismatic, chiojdean de acum, fost pilot la Tarom care a facut din localitatea asta de munte a judetului Buzau un taram incarcat de legende si destinatie a turismului cu burta, adica a turismului pe saturate si a legat Drumul muntelui, o sarbatoare a turismului cu piciorul de tot ce e frumos aici.

Acestea sunt gandurile pe care le am in masina timp de mai bine de doua ceasuri pana dau de Chiojdu. Trec intai printre leii de doi metri de pe portile romilor din Calvini, apoi prin gropile din Catina – Doamne, domnule presedinte de judet, cate lucruri faine am zis de dvs.! Mai zic unul: puneti pe hartie bani pentru gropile astea ca pana la Buzau inapoi am venit cu saxofonul de la masina legat cu sarma.

Chiojdu mi se dezvaluie cald, umed de verde si cu o magarita care cautase potcovarul, dar nu era. Aveam sa gasesc in acelasi loc, aproape, aceeasi magarita si pe stapanul sau, si la plecarea din Chiojdu. Ziua cartitei, pardon a magaritei. Asa va fi si reportajul meu, ciclic.

Incep prin a urma drumul Chiojdului frumos pana la capat, catre Vana Seci acolo unde Basca, paraul zgubilitic, devine Basca cu Cale. O bunica, o mama si un copil trecut de clasa a sasea urcau la lemne in padure. Tatal, ca in majoritatea familiilor de la munte, este plecat la munca la padure, asa ca de treburile casei ramane sa se ocupe baietelul. Mana calul cu dibacie. Din urma mama lui se intreaba daca peste cativa ani copilul asta isi va gasi un loc de munca asa ca tatal lui, acasa. Tabloul este impresionant. La fel ca si oamenii. Rosii in obraji, gata de povesti. Pe sub poala padurii se vede un batran. Toporul sprijinit de spate il tradeaza. Tot la padure. Am sa aflu ca la padure, da, dar dupa laptucuta pentru pasari. Ma nimeresc sa-l iau la intrebari exact langa crucea ridicata pe locul unde i-a murit fata. Il las cu ochii umezi si caut Chiojdul minunat. In mijlocul satului se formeaza un convoi funerar. Vecinele asteapta sa vina preotul si aduc un ultim omagiu vecinei care a trecut dincolo. Imi spun ca la Chiojdu, la loc de vaza acum e ciorba de stir, aia de pastai si foile coapte. Inghit de cateva ori in sec, aveam deja cinci ore de stat pe drumuri, si ascult reteta. Dumneavoastra o sa o ascultati la Radio Romania Actualitati, 17.10, miercurea asta.

Capat un pumn cu zmeura boboasa, pornesc si mananc. Ma uit dupa un indicator catre Tata Lice. Nu mai tin minte drumul bine. Un pod auto, cat sa treaca o singura masina, lucru obisnuit in zona, ma duce direct acasa la Mama si Tata Lice. Parca paradisul din Chiojdu mai capata o caracteristica: ospitalitatea oamenilor. Familia aceasta, alcatuita dintr-o fosta doamna profesoara si un fost pilot civil, a ridicat zona la rang de perla a turismului dintre muntii de legatura intre Ardeal, Muntenia, Dobrogea si Moldova. Au parasit Bucurestiul pentru a se regasi in linistea de la Chiojdu. Casa lor are musafiri tot timpul. De sus, de la casa, Mama Lice imi face vesela cu mana. Are prioritate cainele casei. Il ascult, ii fac poze si trec. In casa Lice e zi de adunat cirese si zmeura. Caton, un muntean cuminte stie sa fie gazda buna si ne ofera intreg ligheanul cu cirese. Asta imi place mie la muntenii mei: sunt extrem de deschisi. Deja incepe sa prinda contur reportajul. Musai sa nu uit sa va spun: in cei 12 ani de cand fac reporterie, putini sunt oamenii care mi-au vorbit cu respect sincer despre oamenii din presa romaneasca si tot putini sunt cei care ii aduna la fel de bine in jur pe jurnalisti asa cum o face familia aceasta. Te copleseste chiar simtamantul lor. Devii om si nu-l mai poti considera pe tata Lice subiect de reportaj, ci simti ca singur ia microfonul de pe masa si stie ce trebuie sa spuna astfel incat mesajul catre ascultator sa fie limpede.

Fac schimb de retete cu Mama Lice, sa stiti ca in week-endul care va sa vina chiar fac pachetele chinezesti adaptate, si ajungem la maretia care se ridica in jurul nostru, Chiojdu. De-a lungul timpului, familia Lezeu, aceasta este numele, a convins fara eforturi sporite, multi bucuresteni sa se mute in zona, iar pe altii ii primeste in fiecare an la Chiojdu pret de cateva zile. Si cate mi-a spus ea mama Lice despre cate feluri de bureti ascund padurile astea si cum le conserva atat de simplu: fierte, mai ales ghebele toamna, spalate in apa rece, scurse si pus un rand de ghebe in butoi, unul de sare, unul de ghebe, iar sare groasa pana se umple si tin si cinci ani.

Asta poate spuneti ca este reclama, dar nicidecum. Pentru ca bucurestenii si nu numai vin la familia Lezeu, dar sunt pusi pe drum: spre Lacul Vulturilor, hanurile vechi din zona, casele de pret, coamele care ofera cea mai faina panorama intre Prahova, Covasna si Brasov, uriasii din Chiojdu.

Ei, stand noi asa de vorba, aflu o poveste minunata, a unor bolovani asemanatori babelor din Bucegi si trovantilor din Costestii de Arges. Apare si tata Lice in curte dupa un obositor drum in Bucuresti si plecam spre trovantii Chiojdului.

La 35 de grade C si cu Luminita mea cu „climatronic” pe ambele ferestre deschise, il urmaresc pe tata Lice prin Chiojdu. Brusc trage dreapta. In usa primariei, Gheorghe Dumitrache, primar de profesie, 22 de prim scaun al comunei. Mai tarziu avea sa spun ca a fost precum sarpele care are dureri de cap si iese in drum. E baiat de treaba. Nu spune nu, dar nici da cu toata gura. Recunoaste ca nu stie la fel de multe despre Chiojdu precum tata Lice si mai fortat, mai obligat accepta sa urcam la trovanti cu masina 4×4 a obstiii din Chiojdu. Minunat. Pana la releu cu masina si apoi 125 de metri pe jos. In fapt au fost vreo 400-500 de metri printre arbustii de catina si ierburi crescute dupa bunul lor plac. Primarul spune ca ar face o claca la un moment dat cu oamenii care primesc ajutor social si sa croiasca cel putin o poteca spre trovanti. Mai in gluma mai in serios, treaba nu aduce voturi, dar turisti…?

Printre arbusti apare o imensa familie. Eu asa vad trovantii. Mama are ochi, nas si o gura care striga parca ceva, sunt copii multi si tatal care ii priveste neputincios. Pare o familie care a ajuns pana pe coama acestui munte si a impietrit intr-o perioada geologica greu de descifrat de mine. Pe hainele unui copil de urias se vad urme de scoici. Vantul si ploaia le macina inaltimea, dar nimic nu-i clinteste. Fantastica poveste a uriasilor din Chiojdu sta la intrarea in lespedea ursului, poarta care face trecerea dincolo, de unde nimeni nu s-a intors sa povesteasca. Capetele bolovanilor cauta cerul care le e cel mai aproape, iar in fata ochilor li se deschid trei judete asezate cap in cap. Tata Lice spune ca pe muntele din fata ar putea fi o partie de schi. Proiect a scris, dar banii nu stau sa vina la el fara o miscare locala. Primarul inclina sa confirme, dar pare ca nu vrea sa supere pe cineva. In zona asta de sud-est a Romaniei, partie de schi nu este, iar vadul de turisti se cantoneaza la Lepsa de Vrancea sau spre Mare la Constanta. Partia de Chiojdu ar scoate dintr-un mare anonimat Buzaul. Conditii geografice sunt, lipseste curajul de a atrage fonduri. Daca ministrul Udrea ar veni la Chiojdu, sigur inima impietrita de semnaturi date pe fonduri pentru nordul tarii s-ar inmuia.

Nimic nu se compara cu o comuna cu 75 de km de granita impartiti cu trei judete, cu o panorama care poate sa bata orice pictura celebra si cu atat de multe obiective turistice, plus o viata de munte nealterata de vibe-ul din discoteci ori uratul din ipsos sau plastic vandut prin asa de multe targuri ale tarii.

Rup o promisiune: 1 iulie 2012 – drum catre trovanti. Domnule Dumitrache, numai’ promisiune de primar sa nu fie! Asa ca fix pe 1 iulie 2012 am sa fiu acolo.

Coboram in sat. Insa tata Lice imi arata in zare un lac in forma de peste, vazut de sus din avion. El l-a vazut si l-a si calcat. Plaurii de pe lac au crescut in asa fel incat si-au ingemanat cu totii radacinile si sunt intocmai ca un covor. Poti merge pe apa. Si nu te scufunzi.

Casa cu blazoane ale Cantacuzinilor. Blazoanele sunt date jos, iar casa in reparatii. In curte pasc linistite oile lui nea Dragulin, tatal patronului acestei case. Casa a fost insa vanduta Uniunii Arhitectilor din Romania care o renoveaza acum. Si ea va fi pensiune.

Un han vechi, la nr. 42 in Chiojdu ar avea si el multe de povestit despre balciurile de odinioara, insa zace intre buruieni precum uriasii din Chiojdu.

Nea Sile e dornic de povesti despre casa sa de pe bancnota de 10 lei. De-ar fi fost macar pe 200 de lei, zice batranul de 82 de ani care se mandreste ca in curtea sa, lipita de casa patrimoniu va fi o pensiune, probabil pensiunea 10 lei. Se lucreaza. Insa e curat asa ca la munte. Aflu povestea casei si ma uit la lucratura din lemn masiv. Nu e mancata de cari, nu e stramba si nici putreda. Are 300 de ani. Nea Sile imi spune ca a rugat autoritatile centrale care au o copie la Muzeul Satului sa-i dea bani pentru a o conserva, dar… Imi spune nea Sile povesti despre viata pe granita dintre munti. Si zice el ca si acum se face schimb de produse intre oamenii de la Chiojdu si cei din Starchiojdu de Prahova, iar copiii cauta locuri de munca inspre Covasna si Brasov.

E deja trecut de ora 19 si s-au implinit 12 ore de munca. Mama si Tata Lice ma asteapta insa cu nea Virgil, dascal de o viata la Chiojdu. Este obiectiv. 20-25 de decese anual si doar maxim 5 botezuri. Chiojdu are aceeasi soarta a satelor izolate care risca sa nu fie nemuritoare. Nea Virgil vorbeste asa de frumos, insa oboseala pune stapanire pe noi. Ascultam povestiri si legende despre oameni si fapte, despre casa lui din 1840. E o avere omul acesta, dar din cauza orei inaintate e greu de urmarit.

Cu gandul ca ursii se apropie de sat, dupa cum a dat vestea nea Virgil, vine un somn urias si ziua a doua.

Pentru concluzii e timp putin.

Caut calea spre Starchiojd, dar ma gandesc cati oameni ar trebui sa cuprind in cateva minute de reportaj, ma uit spre Prahova si fac cale intoarsa.

In spatele meu ramane comuna Chiojdu, cea detinatoare de oameni frumosi, traditii, potential nebagat in seama de cine trebuie si cu o mare dorinta de a se arata lumii. Pentru siguranta amintirii mi-am pus pe bordul masinii o crenguta de brad de Chiojdu.