Impresii din…cer

de Dorin Corpade și Ioan Suciu

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

|VEZI FOTOGRAFIILE|    |VEZI FILMUL|

După vreo cinci kilometri, plecând din Băcăinţii Albei pe o şosea recent asfaltată, ce ţine dunga Văii Cerului, am ajuns în… paradis. Verdele sănătos al pajiştilor şi cel al pădurilor de cer, mirosul îmbătător al salcâmilor şi chiar al teilor, mulţimea florilor de „câmp”, urcuşurile şi coborâşurile dealurilor, decupate parcă din cele mai reuşite tablouri din natură, sclipirea apei printre pietre îţi creează din plin această impresie. Şi dacă mai adaugi cântecul cucului şi al altor mii de păsări eşti, cu siguranţă, rupt de lume. De lumea oraşului. Din când în când câte un cocoş zănatic, uitând probabil de menirea sa de a trezi lumea dis de dimineata, zdrenţuieşte şi liniştea amiezii de pe vetrele satelor. Doar pe dealuri, nevăzute dar auzite, vitele, caii sau oile îşi marchează prezenţa  prin onomatopeele specifice rasei ori prin clinchetul clopoţeilor, dându-ţi de ştire că acest Paradis are multe dintre animalele trebuincioase la casa omului. Oameni sunt însă mai puţini în… Cer. În Ceru Băcăinţi.

Aşa-i zice comunei aşezate în pridvorul Apusenilor, peste bolovănişurile Metaliferilor, acolo unde „şi-a dus mutu iapa sau şi-a pierdut dracul potcoavele”, după cum susţin chiar localnicii. Cei aproximativ trei sute, câţi au mai rămas prin Cer. Pentru ei Ceru Băcăinţi nu-i chiar… raiul pe pământ. Dimpotrivă ! Lucră până-i uită Dumnezeu, până le cântă popa la cap. Vitregia locurilor i-a făcut să uite ce-i odihna. Şi tot după cum spun ei, cerenii lucră şi când să… hodinesc ! Muierile lucră cot la cot cu barbaţii şi, în plus, îngrijesc casa, fac mâncare, cresc copiii (acolo unde mai sunt, pentru că la Ceru Băcăinţi se mai naşte un copil cam la un cincinal odată, iar nunţile sunt tot cam la fel de dese.). Dacă din piatră seacă ar răsări şi înflori dolarii şi „euroii”, pe Valea Cerului sau pe coasta dealurilor n-ai mai avea unde arunca un ac de atâţia… culegători. Şi nici pomeneală să se pustiască aşezarea, ca acum. Adică să se mute ăi bătrâni la loc cu verdeaţă, în grădina casei. Şi, totuşi ! Verdelui sănătos i se adaugă şi cenuşiul pietrei. În multe locuri dominantă este şi piatra, care se aşterne peste văi şi dealuri şi din care sunt construite casele, anexele gospodăreşti şi gardurile ce împrejmuiesc curţile oamenilor, astfel că satul pare mai degrabă o fortificaţie dacică din piatră, un „murus dacicus” ce aminteşte de cetăţile strămoşilor noştri din Munţii Orăştiei.

Tocmai casele şi clădirile anexe din piatră dau satelor de aici un specific aparte, original, unic în această parte a Apusenilor şi chiar în România. Acest patrimoniu este pe cale să se piardă, din cauza depopulării zonei și abandonării caselor, ce devin sursă de aprovizionare cu piatră pentru vânzare. Dacă cerenii şi-au ales drept material de construcţie piatra, cu siguranţă a trebuit să apară şi o astfel de îndeletnicire – adunatul pietrei şi negoţul cu bolovani. Unii dintre localnici se ocupă cu adunatul pietrelor pentru fundaţii, garduri, ori a lespezilor pentru alei. Este o afacere la modă acum cu unele construcţii cu aspect rustic. Despre ei se spune că scot bani din piatră seacă. Cealaltă mare ocupaţie a locuitorilor din cele zece sate este creşterea animalelor. De cultivatul pamântului s-au cam dezvăţat. Fie din cauza… comunismului, cu ceva ani în urmă, fie din cauza mistreţilor, mai către vremurile noastre. Eu, unul, aş mai spune că şi din cauza bătrâneţii. Una-i să ţii coarnele plugului la douăzeci-treizeci de ani şi alta-i să te ţii de coarnele plugului la şaptezeci de ani. Şi, apoi, plugul nu merge singur nici la vale, nici la deal. Ca să-l mişti mai trebuie să ai şi o pereche de boi, ca să nu spun două, aşa cum se ara odată pe coastele pietroase al Bulbucului, Curpenilor ori Bolovăneştilor, sate ce şi-au tras numele chiar de la specificul locului. Aşadar, am pornit într-o marţi (fără cele trei ceasuri rele), cu Regina Hârtoapelor gata să se înfrupte din kilometri de asfalt şi să ne ducă în… Cer. Noroc cu drumul modernizat, pentru că spre Bulbuc, una dintre cele mai izolate localităţi din comună, unde şi urcuşul dealului, dar şi traiul oamenilor sunt de neimaginat, pe nărăvaşa regina au apucat-o frisoanele, tremurând din toate tablele şi strănutând din eşapament la vederea golgotei zilelor noastre. Nici “regina” nu mai e ce a fost odată, când zburda peste crestele Apusenilor, sfidând gropi, noroaie şi alte cele. Acum, să fim drepţi, nici alte maşini ale corespondenţilor nu-s mai breze. Noroc de vopsea şi chit, că altfel curge rugina ca gârla din ele, lăsând urme ca în povestea cu Hansel şi Gretel a Fraţilor Grimm. Ei, ce să mai zic ! Bune şi astea, aşa cum sunt ! Măcar, nu ne pierdem !

Am ales această localitate din judeţul Alba nu numai pentru particularitatea ei, care-i conferă şi unicitate între alte aşezări româneşti (case de piatră cu acoperişuri din lespezi de piatră), ci şi pentru că este comuna cea mai mică şi cea mai săracă din judeţ. Un prilej pentru a arăta, în buna tradiţie a „Reporterului Special” „România de la firul ierbii” şi a încerca să aflăm cum se vede ţara din satele uitate de lume, din comunităţile izolate în care oamenii se luptă tăcuţi şi neştiuţi cu greutăţile, grijile, nevoile şi durerile lor, din locurile în care politicienii ajung (mai mult de musai decât de voie bună) doar în campaniile electorale sau poate nici atunci. După mersul lucrurilor din această aşezare, am putea afirma, parafrazând un titlu de roman sadovenian, că este locul unde nu se întâmplă mai nimic, fapt ce l-a cam pus pe gânduri pe Ioan Suciu. Ba, chiar mai mult ! L-a îngrijorat ! Îi era teamă de un reportaj ratat. Dar, cum Dumnezeu îi face cuib la barza chioară, tot aşa ne-a fost dat şi nouă să ne iasă în cale oameni hâtrii, care în ciuda greutăţilor vieţii ştiu să facă haz de necaz, ştiu să-şi cucerească ascultătorii cu poveşti simple ori banale fapte de viaţă. Nană Mărie, o muiere din Bulbuc, nu-şi cumpără carne de la oraş de frică să nu i se strice pe drum, până ar ajunge acasă. Biata de ea ! Fără salariu ori „penzie” abia de apucă să-şi ia ceva „fărină”, „oloi”, „zăhar” ori o mână de „rişcaşă”(orez) de Paşti sau la Crăciun. Baciul Simion Badiu, întâlnit la „cules” de bolovani, ne spunea că Cel de Sus are grijă să bage marfă proaspătă pe vale de câteva ori pe an. Atunci Valea Cerului devine Valea Apocalipsei. Ghiţă Blaga din Bulbuc, vorbind de pagubele din turmele de oi, spunea că lupul duce, nu aduce, iar primarul Ioan Trif, referindu-se la cel mai de preţ animal din bătătura cereanului, zice că acesta trebuie să aibă grijă de oaie mai ceva ca de nevastă.

Multe sunt lucrurile care ne-au atras atenţia la Ceru Băcăinţi, deşi mai tot timpul a plouat, ca în zilele premergătoare Potopului. Oamenii îşi vedeau liniştiţi de treabă, de parcă numai pe ploaie şi vânt ar fi fost în elemental lor. Singurul lucru ce nu l-au putut face pe vreme ploioasă a fost punerea cazanului pentru fierberea ţuicii. Că ieşea vinarsul îndoit cu apă. Şi gata cu fudulia cereanului, care face ţuică multă şi bună şi pentru care vinarsul a fost odată mai tare ca leul sau dolarul. Altfel, pe ploaie mergeau cu animalele, pe ploaie mai săpau unii prin grădină că l-i s-a înmuiat pamântul, pe ploaie plecau la târg, cu noaptea în cap, printre picături de ploaie “culegeau” bolovani de pe vale. Chiar şi noi, pe ploaie am realizat acest reportaj (asta nu înseamnă că a ieşit un fel de… apă de ploaie). Fiindcă am pomenit de târg, trebuie spus că apropierea unor zile de târg prin localităţile învecinate punea “în priză” mai toată lumea şi fără exagerare cerenii plecau spre locul unde se trecea Mureşul cu brudina (un pod plutitor) cu noaptea în cap, cu căţel şi cu purcel, de ajungeau bieţii podari rupţi de muncă dimineaţa, când alţii abia de se săturau de somn. Acolo, la brudină, unde se înşirau căruţele ca la paradă, până să treacă apa, mi-a fost dat să aflu alte lucruri din viaţa cereanului.

Unul dintre ei îşi vindea şi caii şi căruţa. Era ultima soluţie. Ajunsese la fundul sacului, cum se zice atunci când sărăcia te dă afară din casă. Puţini sunt cei din Ceru Băcăinţi care se pot lăuda că au o mâzgă de pensie. Şi mai puţini, către deloc, sunt cei care mai câştigă un salariu. Poamă rară e banul prin partea locului. De multe ori chiar şi târgul e o loterie. Aştepţi brudina de cealaltă parte a Mureşului tot cu… căţel şi cu purcel. Te întorci cum ai plecat. Stând pe malul apei sub rafalele ploii, aşteptând să treacă oameni, căruţe şi animale de partea cealaltă, am fost martori la o scenă incredibilă. Unul dintre gospodarii porniţi de cu noapte la târg tot încerca să-şi trimită câinele acasă, să nu se mai ţină coadă după el. Câinele, încăpăţânat. Nici pomeneală să-i facă pe plac stăpânului. Gospodarul şi-a tras căruţa pe brudină, alături de alţi căruţaşi. Brudina s-a desprins de mal. Câinele a început să latre nervos, ca la lup. Mai apoi, să urle. Ca lupii la luna plină. După ce şi-a încheiat repertoriul, vazând că stăpânul nu-l mai bagă în seamă, iar brudina e aproape de mijlocul apei, a sărit în Mureş şi a început să înnoate… câineşte. Apa era adâncă, curentul era puternic, dar şi câinele a fost ambiţios. Pe malul celălalt, cîţiva câini de la o stână lătrau la el. Ca să-l încurajeze, probabil. Aşa a şi fost. Ieşit din apă, pe malul celălalt, câinele a avut parte de o primire triumfală din parte haitei. În alte condiţii, cu siguranţă, un câine rătăcit pe acolo ar fi avut parte de o flocăială făcută cu mult simţ de răspundere de cerberii turmei.

Şi, tot la capitolul întâmplări aş vrea să amintesc cum a salvat Ioan Suciu… radioul (aparatul, nu instituţia). Umblând pe firul apei mai ceva ca vaporul, pozând şi filmând în dreapta şi stânga, a dat peste un aparat de radio printre bolovani. Neşansa lui a fost că l-a găsit prea tărziu. Dacă ajungea cu câţiva ani mai repede, îl putea găsi funcţionând. Dar şi aşa, l-a luat, l-a curăţat şi l-a pozat ca pe o mare vedetă aflată pe covor roşu, chiar dacă din aparat mai curgea apă şi picurau condensatori, tranzistori, diode şi bobine. În ochii săi el rămâne drept cel care a salvat… radioul (aparatul, nu instituţia). Se pare că ne-am pliat după felul de a fi al oamenilor din partea locului şi am început şi noi să facem haz de necaz.

Necazurile noastre sunt fudulie pe lângă cele ale cerenilor. Şi, totuşi am avut parte de ele unde nici nu te aşteptai. În staţiunea Geoagiu – Băi (era singurul loc apropiat unde ne puteam caza). Unul dintre patronii de hoteluri din respectiva staţiune ne-a cerut banii pentru cazare chiar înainte de a ne caza. Ca la preotesele… amorului. Ştia el ce ştia ! Că de apucam să vedem mai multe lucruri de prin hotel şi, mai ales, de pe la bucătărie, fugeam mâncând… pamântul şi nu micul dejun. Într-un alt hotel proprietarul a angajat melci în loc de ospătari, iar alţi lucrători parcă ar fi avut două mâini stângi. Acesta este turismul nostru, care are două mari calităţi – scump şi prost. Şi ne mai mirăm că până şi turiştii pleacă-n altă parte (nu numai locuitorii) !

Spuneam că necazurile noastre au fost mici nimicuri pe lângă cele ale cerenilor. N-au drumuri ca lumea (în afara de drumul asfaltat ce leagă Băcăinţul de Cer şi care se opreşte “oblu” în faţa primăriei), n-au anii tinereţii şi nici prea multă ştiinţă şi aplecare pentru accesarea de fonduri europene, n-au prea multe legături cu lumea, trăind izolaţi prin cătune pe coastele dealurilor sau chiar pe firul văilor, n-au prea multe şi nici prea mari pensii sau salarii şi nici venituri îndestulătoare, muncind ca robii pentru dumicatul din blid, n-au medici de familie însă au reumatism, boli de inimă, de ficat, de stomac, au dureri multe şi leacuri puţine. Sunt bătrâni şi singuri. Noroc cu vreo Mândraie, Joiană sau Steluţă care le mai sperie singurătatea casei şi ocolului, le dă laptele cel de toate zile, care îl mînâncă şi omul şi… porcul. Nu există un centru de preluare a laptelui din gospodăriile populaţiei, nu există nici centru de sacrificare a animalelor. Dacă un bou îşi rupe un picior, paguba şu jalea sunt mari. Pagubă – pentru că în cel mai fericit caz rîmâne cu piele, dacă nu aruncă tot animalul pe râpă. Jalea – pentru că nu mai ere cu ce ara şi puţinul ogor de pe lângă casă. De pe lângă casă, deoarece ţarinile de pe hotar or ajuns să se îngraşe mistreţii.