În inima sării, în Carpații de Curbură

de Cristina Moise

|VEZI FOTOGRAFIILE|

Suntem precum exploratorii. Mereu ceva nou. Ceva fantastic si un mare regret: tara asta e atat de bogata, insa oamenii ei atat de indiferenti.

Cu fiecare reportaj special mi-am zis ca sunt cu mult prea negativista in afirmatii de acest tip, numai ca de fiecare data cuvintele s-au confirmat in faptele oamenilor.

Avem binele si raul, pozitivul si negativul. In continuarea drumului sarii de la Ocnele Mari catre Tg. Ocna si mai jos spre platoul Manzalesti-Lopatari din judetul Buzau ies in relief oamenii de bine de la Bacau care exploateaza aurul alb excelent si cei carora nu le pasa de cat de bogati sunt desi nu vad asta.

Luminita, daca nu va aduceti aminte va spun eu ca este Dacia din dotare, si-a incalzit minute in sir motorul, a prins curaj si a batut recordul: in doua ore a vazut judetul Bacau. Cu ceata tovaras pe cele aproape patru sute de km dus-intors, am plecat sa gasesc sarea.

Odinioara drumul acesta era strabatut de detinutii care sapau muntele pentru a-si ispasi pedepsele, acum camioanele incarcate cu sare de consum si sare pentru drumuri trec necontenit spre Moldova sau in jos, spre Muntenia. Ca la Buzau camioanele cu balast.

AUDIO: reportajul Cristinei Moise, difuzat în emisiunea “Matinal” de miercuri, 19 ianuarie

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Tg. Ocna se arata luminos. Cateva sute de metri de lumina fara ceata. Un oras placut, lin, de munte. Oamenii sunt la fel de neajutorati sau de ajutorati ca peste tot in tara, dar ceva mai mandri decat in alte locuri. M-a convins in jumatate de ceas inginerul sef Ionel Ilie de la Salina Tg. Ocna. Nu am curajul sa-l intreb unde ii este adevarata casa, insa simt ca trebuie sa-i tin strasnic piept: e profesionist. Imi face in cinci minute istoria exploatarii sarii in Romania, istorie care in prezent are loc sub forma camerelor mici cu pilieri, niste stalpi de nadejde intre etajele de sare din mina Trotus care confera siguranta minerilor. Ah, spun acum ca apoi uit: minerii din minele de sare sunt singurii mineri care nu au boli profesionale, avea sa-mi spuna jumatate de ceas mai tarziu inginerul geolog Carmen Tantaru, fain ghid in salina.

Revin la domnul Ilie. Cu casca pe birou, alaturi de formatiune de sare asa de faina formata prin picurare, domnul acesta are aerul sefului putin zbir care insa este extrem de constient si cunoscator a ceea ce face. Are pe mana 240 de oameni, insa regreta ca prin anii 1990 erau aproape 600. Cu toate astea pe poarta salinei ies acum 1200 de tone de sare zilnic. Din masiv se prelucreaza 20 de sortimente de aur alb.

Ajungem la punctul sensibil care la inceput aproape ca m-a pus pe picior de intors la Buzau: fenomenul Ocna Mures. Domnul Ilie se convinge insa singur pe parcursul a 15 minute de explicatii ca totusi e bine sa argumenteze si situatia de la Tg. Ocna. Aici se fac lucrari permanente de monitorizare a zonelor exploatate. Numai ca natura este mai trufasa decat omul si in cele din urma isi va face singura propriul echilibru.

E vremea sa intram 240 de metri in inima sarii. Etajul IX. La X se scoate sare. In documentare intervine doamna Carmen Tantaru, aparent extrem de ocupata cu un inspector ANRME. Marius Georgescu trece periodic pe la salina. E munca sa. Prind bine microfonul, urc in microbuzul care face de cateva ori pe zi curse in salina si parca se ingusteaza orizontul. Si inima. 310 metri catre inima pamantului. Inca aud, simt, vad, miros. 13 grade C in Mina Trotus, o biserica, prima zidita in sare pe continentul nostru si o baza de agrement si recreere. In fapt inca un oras. Dar unul „scufundat”.

AUDIO: reportajul Cristinei Moise difuzat în emisiunea “România, împreună” de miercuri, 19 ianuarie

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Mi se dezvolta respectul jurnalistului fata de acele unitati de stat care reusesc sa faca fata economiei de piata. Echipa de la Tg Ocna a pus bazele unui turism activ. In salina este si muzeul sarii, dar si o terasa unde poti servi o cafea, spatii pentru jucat tenis, fotbal, unde poti naviga pe internet, asculta apa care trece printr-o cascada artificiala sau pur si simplu te poti invarti in jurul tramvaiului de acum 150 de ani, o locomotiva care aduce aminte de transportul sarii cu vagonetele.

Prima impresie insa a conferit-o biserica Sf. Varvara. Altar in sare, icoane pictate pe sare. Multa lumina si flori.

Au fost 7 minute de coborat, vin acum cele 7 de urcat. Inima imi da voie sa vad peretii: munte de sare. Sare taiata.

Lumina de la suprafata este insa oaza catre da verdictul. Cat de bogati suntem.

Las in urma forfota din curtea salinei si caut oamenii care si-au legat viata de mina asta. Cu mainile in buzunar un tanar isi da cu parerea ca sare a cam fost, acum parca nu mai e asa de multa. Parerea lui. Imi spune insa ca mai toti oamenii din oras au un nepot sau un tata care a lucrat ori acum intra la spart bulgarele asta mare de sare.

Asa de multa sare am sa vad si in adancurile de la Buzau. Numai in poze insa, caci zacamantul de patru mii de metri adancime si 1860 diametru nu este exploatat. Doctorul Marius Constantinescu, arheolog de profesie, este pasionat de subiect. Cu un zambet larg, la 67 de ani, domnul Constantinescu imi spune cum soldatii primeau odinioara doi saculeti de sare. Cand plecau la razboi. Obiceiul s-a permanentizat si a devenit salariu pentru soldati. Apoi, drobul de sare daruit unei persoane era semn de mare pretuire, iar cei doi saci dati fetei la nunta erau alt semn de bogatie al socrului mic. Dupa vitele mari, sarea era al doilea produs de schimb. Hunii carau sare pe cal, iar intre spinarea animalului si sa asezau o bucata de carne. A fost prima metoda de conservare a carnii. Calul transpira si tragea sare din desagi, iar carnea se facea numai buna de mancat cand hunul poposea. Arheologul nostru spune ca in zona Buzaului, mai exact in satul Sari din comuna Bisoca au fost descoperite vase din neolitic prin care se atesta ca oamenii puneau in acestea zeama sarata, apa se evapora si ramanea sarea. Acum, oamenii de acolo au cate o mica salina sapata in curte. Iau sare pentru gospodarie si mai si vand cate un sac. Ba vand si saramura din izvoarele de la suprafata. Un litru de apa sarata e suficient pentru murarea a 30 de litri de varza.

Samburele acesta de sare creste. Pare o minune, dar e extrem de adevarata. Sub presiunea miscarii placilor tectonice, samburele creste anual de la cativa centrimetri aproape de un metru. Si este neexploatat.

Victor Mocanu, economist de profesie si presedinte al Consiliului Judetean Buzau spune sincer ca a tot facut rugaminti recent pe la ministerele economiei si dezvoltarii regionale pentru demararea exploatarii sarii in zona Manzalesti-Lopatari numai ca monopolul de stat le da dreptul si ministrilor sa stranga din dinti si sa nu semneze.

La Buzau, considerat judetul cel mai sarat din tara, sunt si izvoare sarate, muratori. Si ele pot fi captate si folosite ca la Sarata Monteoru pentru tratamente, dar si in scop economic.

Pana atunci, izvoarele astea si toata sarea lui Buzau raman neclintite. Sarea nu e aur pentru buzoieni. Sarea le macina drumurile, exemplu DJ 203 K refacut in zona masivului de la Manzalesti-Lopatari in 2008 si surpat deja in numeroase puncte. La fel si la Bozioru, si la Colti si la Merei, si la Bisoca.

Revin la fraza de start. Preocupare si indiferenta. Tg. Ocna si Buzau. Numai ca natura, asa cum spune inginerul Ilie, isi face singura propriul echilibru. Nu impovarator ca la Ocna Mures sau Ocnele Mari.

AUDIO: documentarul realizat de Cristina Moise și difuzat în “Obiectiv, România” de miercuri, 19 ianuarie

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.