Împăcați cu sarea și cu soarta

de Simona Uță

|VEZI FOTOGRAFIILE|

Gata, am facut-o si p-asta! Nu credeam ca o sa-mi placa si ca o sa am un sentiment atat de complex….un amestec de teama, uimire galagioasa, mirare tacuta, curiozitate vocalizata in intrebari…

Am coborat in mina. Nu in cea turistica pe care am vizitat-o de pe vremea cand eram copil…Nu . Am coborat in mina adevarata, cu mineri cu fetele brazdate de munca, cu vocile ragusite de praful inghitit, cu tonul rastit dar nu rautacios…In mina adevarata in care singura lumina vine de la lampasi sau de la farurile autobasculantelor vechi si ruginite cu care se transporta sarea la suprafata.

AUDIO: reportajul Simonei Uță difuzat în emisiunea “Matinal” de vineri, 21 ianuarie

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Am ajuns la Slanic Prahova intr-o zi cu multa ceata si tristete plumburie de iarna neninsa. Voiam sa fac reportajul despre salina, despre riscul pe care si-l asuma oamenii care muncesc in subsol dar si cei care traiesc la suprafata si au sub casa un gol de 200-300 de metri lasat de galeriile vechi. M-am dus cu pofta de munca si dornica sa rezolv lucrurile “ca la carte” repede, corect , documentat si fara impicari emotionale pentru a-mi pastra “echidistanta” jurnalistica. Mi-am facut de acasa temele, un mic scenariu, persoane de contact, interviuri programate….si mi-am luat si fiica pentru a-i da o lectie de meserie dar mai ales pentru a o folosi ca fotograf. Nimic, insa din ce mi-am propus nu s-a intamplat, de parca plecasem la drum cu stangul sau trebuia, neaparat, ca in acea zi sa-mi confirm ca sintagma “socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ” trebuie verificata pe propia piele, periodic.

Prima oprire la Muzeul Sarii (singurul din tara). Eram asteptata. Muzeograful confirmase intalnirea si interviul. Ma asteptata cu toata echipa, de la portar la administrator….ma prezint…ii creionez un pic ce vreau,.. pornesc reportofonul ( pe care il iubesc ca pe un membru al familiei…mi-e drag…)….nu vrea sa porneasca….mai incerc o data…si inca o data…transpir…simt ca nu mai am voce…ma jenez de grupul oamenilor amabili care nu ma scapa din ochi si (ca pe vremuri in parcare cand aveam toti Dacii) isi dau cu parerea: “ Schimbati bateriile!” “ o fi de la frigul de afara si de la umezeala” “ Nu sigur nu-i de la frig, zice o tanti isteata, ca a venit cu masina…nu au inghetat bateriile in masina”…Eu tac si apas pe butoane…Imi iubesc reportofonul pentru ca nu trebuie sa-i fac nimic, doar apas pe un buton si el,  dragutul de el,  face totul. Cum sa nu iubesti un lucru ca asta cand esti “ atehnic” din nastere. Dar acum nu voia nimic…i-am schimbat bateriile….nu vrea…am scos al doilea set de baterii ( ca asa am invatat eu la cursul BBC ca trebuie sa am baterii …multe baterii…de schimb), am scot cardul ( asa am descoperit ca are asa ceva….am sunat in radio la sefi, la colegi , la tehicieni….nimeni nu mai patise asa ceva…nimeni nu ma putea ajuta, iar sentimental de neputinta si de jena fata de ochii celor din muzeu ma paraliza….In gand ma chinuia idea ca trebuie sa revoc intalnirile, ca trebuie sa par neserioasa…toate aceste se aglomerau in mintea mea si ma paralizau….”Gata! Merge! “ era vocea fiicei mele pe care o luasem sa-i dau lectii…imi daduse ea “ Merge!” “ Ce i-ai facut?” “I-am zis de deochi. Prea il lauzi mereu….l-ai deochiat” si zambeste sa ma incurajeze…ma cunoaste prea bine si a simtit tot timpul teama mea de ridicol , paralizia mea ca ma fac de rusine in fata oamenilor straini…

AUDIO: reportajul Simonei Uță difuzat în emisiunea “România, împreună” de vineri, 21 ianuarie

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Am inceput….inregistram…intrebam…raspundeau…eu iesisem din stare…pierdusem clipa …Termin cu povestea istoriei sarii la Slanic. Plec mai departe.  Alta intalnire, alte emotii sa nu se blocheze iar reportofonul. A doua intalnire programata a fost cu directorul Salinei, ing. Constantin Bordeanu. Eu intreb, dansul raspunde…nu are chef de intrebarile mele. Vrea sa-mi dea raspunsurile lui indiferent de ce intreb eu. Aflu ca se munceste greu, ca sunt bani putin, ca oamenii lucreaza in trei schimburi, ca se sta nonstop la coada la sare ( pentru material antiderapant) de cand vine iarna si pana in primavera, ca utilajele sunt mult prea vechi….si la sfarsit imi raspunde si la intrebare…” da avem un plan pentru conservarea minelor vechi, pentru conservarea mediului, pentru stramutarea celor 20 de case construite deasupra galeriilor, s-au dat si ceva bani…dar nu am facut numic pentru ca nu a fost nevoie…la salina Slanic nu e niciun pericol de alunecare de teren sau de prabusire….

Gata! S-a terminat! S-a uita discret la ceas, am sorbit o gura de cafea si am plecat din ce in ce mai ingrozita ca nu o sa-mi iasa nimic din ce mi-am propus…ca e o zi cu ghinion…Iesim in curtea minei, insotite de ing. Trandafir ( pe post de ghid). Ne lasa un pic singure, eu trag niste oameni de limba ( poate-poate iese ceva) , fii-mea fotografia gura de intrare in mina din toate unghiurile ( sa fie! ) . Se intoarce dl. Trandafir se uita la mine ( eram imbracata in alb; cizme de fitze albe, geaca alba, …mult alb) si ma intreaba : “ Vreti sa vedeti mina adevarata ? sa vorbiti cu minerii , nu doar cu dl director?” M-am uita la el , la fiica-mea, zic “Da” cu o voce mai mult politicoasa decat curajoasa…fara sa stiu ce urmeaza.

Ne urcam intr-o Raba veche, murdara, intram pe gura minei si dupa cateva secunde noaptea absoluta din jurul meu ma cuprinde…soferul glumeste ( probabil a simtit ca sunt o orasanca speriata si a vrut sa domine situatia) si stinge farurile….BEZNA…sarea e alba…dar daca pica o lumina pe ea…daca e curata…acolo era negrul absolut…Am coborat la 280 de metri sub pamant….o eternitate de timp si o imensitate de hau mirositor-intepator a sare si petrol…Am gasit minerii ( mi s-a spus ca suntem la etajul 12 daca numaram de la sol in jos). Veseli. Uimiti de prezenta noastra acolo. Erau intr-o o pauza la o bucatica de slana cu ceapa….fara sare…acolo saliva iti devine brusc sarata ….probabil de la pulberea fina din admosfera care iti intra in nari, in ochi, in gura….Vorbim…povestesc frumos…le e greu…sunt de zeci de ani in mina…nu stiu sa faca altceva…vor sa apuce pensia…unii sunt la a treia generatie de mineri…stiu ca trebuie sa reziste pana la pensie care , culmea e mai mare decat salariul pe care il iau acum….Sunt fascinata…inregistrez…intreb…Diana fotografiaza in bezna …roaga minerii sa-i tina lumina cu lampasul…n-as mai pleca de acolo…minerii sunt aspri si buni totodata.

Uit de teama , ma acomodez cu mirosul de petrol si gustul sari…Trebuie sa ne despartim…Ies la lumina …Nu ma bucur…In mina a fost minunat…Cum sa-i intreb daca le e teama in mina…Asta fac de-o viata ..asta a facut si tatal…si bunicul….Intreb o femeie daca ii e frica sa locuiasca in casa construita exact deasupra minei …se uita mirata la mine…cred ca nu si-a pun niciodata problema . NU . E casa parintilor “ aici s-au nascut, aici vor sa moara. Asta-i raspunsul! “ si tace. Inchid microfonul. Vreau sa plec si o aud spunand “ cum sa-I frica lu” tata sa stea aici, afara, cand o viata a stat jos in mina” ….inchisesem microfonul …N-am prins secunda de sinceritate…Asta era concluzia materialului meu …cand stai o viata in mina nu ti-e frica sa stai deasupra ei, la lumina…. Am ratat secunda de sinceritate tot din cauza reportofonului….il inchisesem si nu a mai vrut sa se deschida…..Asta a fost!

A meritat! La 200 de metri sub pamant cuvintele vrajesc …

AUDIO: reportajul Simonei Uță difuzat în emisiunea “Obiectiv, România” de vineri, 21 ianuarie

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.