Ocnele Mari – oraşul de pe muntele de sare

de Ana-Maria Cârstea

|VEZI FOTOGRAFIILE|   |VEZI FILMUL|

Ocnele Mari a reprezentat dintotdeauna un important centru de exploatare a sării, care a adus beneficii economiei judeţului, dar şi întregii ţări. Din păcate, exploatarea haotică de după anii 1950 a avut şi repercursiuni asupra populaţiei din zonă. În acea perioadă, singurul lucru care a contat era ca producţia să fie din ce în ce mai mare, însă la oamenii din zonă nu s-a mai gândit nimeni. Aşa se face că pe măsură ce cantitatea de sare extrasă creştea, riscul producerii unei catastrofe era din ce în ce mai mare. Specialiştii spun acum că se ştia totul cu mult înaine, se ştia chiar şi locul unde se va prăbuşi o mare suprafaţă de teren şi că oamenii erau în mare pericol. Cu toate astea, nu au fost crezuţi, din nou, banul fiind prioritar în faţa oamenilor…de fapt,  parcă nici nu vreau să rememorez istoria locului ce mi-a fost prezentată de mai toţi oamenii îndreptăţiţi să facă asta.

Îmi aduc însă aminte de ziua de 8 august 2009 când la Ocnele Mari s-a instalat codul roşu, moment ce anunţa apropierea momentului în care în câmpul I de sonde avea să înceapă prăbuşirea terenului, iar oamenii riscau să fie evacuaţi dacă o anumită cantitate de saramură se revărsa cu o viteză mult prea mare. Totul trebuia făcut “ca la carte”. Din păcate, această “carte” nu prea exista căci fenomenul din 2009 de la Ocnele Mari a fost unul unic în lume. Niciunde nu s-a mai recurs la acest proces pentru a şi salva comunitatea din zonă. Mi-aduc aminte de disperarea oamenilor care erau pregătiţi în orice moment să îşi părăseasca agoniseala de o viaţă. Mi-era imposibil să nu am un sentiment de compătimire şi totuşi, ceea ce se petrecea aici, trebuia transmis într-un mod obiectiv, un lucru destul de greu având în vedere că vedeam oameni care rămăseseră blocaţi, calea de acces fiind inundată de saramura deversată în digul de retenţie, aflat chiar în apropierea caselor….

AUDIO: reportajul realizat de Ana-Maria Cârstea și difuzat în emisiunea “România, împreună” de marți, 18 ianuarie

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Timpul a trecut…mulţi s-au mutat, iar acum în satul Cosota, afectat de saramura din 2009, nu am mai găsit mai pe nimeni. Casele erau deja goale, nici măcar tocurile de la ferestre nu mai existau…ca şi cum ar fi vrut să distrugă tot şi să nu mai rămână urmă de saramură…Cu toţii se mutaseră la Căzăneşti, în apropierea combinatului chimic din Rm.Vâlcea, acolo unde statul le-a construit alte case. În zonă am mai găsit doar câteva familii care nu au vrut să plece în semn de nemulţumire faţă de decizia statului privind valoarea despăgunirilor…în rest, toţi au lăsat casele goale şi au plecat.

Pe cei din câmpurile de exploatare III şi IV, care urmează să fie şi ei strămutaţi, i-am găsit lipsiţi de speranţă şi de putere. Mi-au spus că ar pleca oricând dacă li s-ar face alte case. Mi-au spus că ştiu ce necaz îi paşte, însă stau cu frica în gând şi în suflet că în orice moment casele le-ar putea fi înghiţite de pământul care îşi cere parcă tributul pentru sarea exploatată de mai bine de 2.000 de ani. Din nou mă încerca un sentiment de compătimire…mă uitam la casele lor şi îi credeam că sentimentul de încredere în viitor aici nu există …a încetat de mult speranţa să mai existe în sufletul acestor persoane. Cum şi le ridicaseră, de când se stabiliseră aici…nimeni nu a făcut mai nimic, poate doar lucrări de consolidare a caselor şi cam atât…Oriunde ţi-ai îndrepta privirea zăreşti numai case îmbătrânite de timp şi de …sare, căci exploatarea şi-a pus atât de tare amprenta asupra comunităţii încât şi sufletele oamenilor parcă au îmbătrânit brusc din cauza sării, pe care o privesc precum o povară acum…altădată, când staţiunea atrăgea în zonă sute de turişti pentru lacurile sărate, nu o mai vedeau aşa.

Am plecat din mijlocul lor cu speranţa ca o nouă prăbuşire a terenului să fie cât mai îndepărtată, însă şi cu teama că, peste doar câţiva ani, sarea îi va face şi pe ei să plece, iar zeci de case să rămână goale în faţa vâltorii pământului. Mă încerca un sentiment de milă pentru tinerii de aici care nu se pot bucura de o stabilitate, şi mă refer chiar la o stabilitate a terenului. Nu aveau nicio vină că s-au născut pe “un munte de sare”, aşa cum mi-au spus localnicii în repetate rânduri, însă cât vor mai trăi aici…rămâne de văzut…

De aici m-am îndreptat către câmpurile I şi II care au fost dezafectate, primul în 2009 la prăbuşirea controlată sub atenta supraveghere a specialiştilor, iar cel de-al doilea, în 2001, când satul Ţeica a dispărut, iar zeci de case au fost înghiţite de pământ. Câmpul II îl ştiam cum arăta, îl văzusem şi îl studiasem de atâtea ori şi mă îngrozeam de fiecare dată când vedeam resturi din casele ce fuseseră pe acest amplasament. Cărămizi, lespezi sau anumite obiecte casnice…mi-era de fiecare greu să trec peste ceea ce vedeam, însă şi mai greu mi-a fost să revăd câmpul I de sonde pe care nu îl mai văzusem de aproape un an…Pe lângă faptul că eram avertizată de un panou “Pericol de prăbuşire”, m-am îngrozit când am văzut cum s-a “răscolit” pământul… a fost un sentiment pe care nu îl voi putea uita prea uşor. Dacă de pericolul prăbuşirii eram pas de pas conştientă, de ceea ce răbufnise pământul aici nici măcar nu aş fi gândit…era un peisaj greu de descris…pământul se taluzase, iar hăul format era imens, mult mai mare decât “îl lăsasem” la ultimele materiale realizate în zonă.

AUDIO: documentarul realizat de Ana-Maria Cârstea și difuzat în emisiunea “Obiectiv, România” de marți, 18 ianuarie

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

Nu m-aş fi gândit că poate lua o formă atât de urâtă. Mi-a părut rău că de fiecare dată când am fost în zonă pentru a face documentarul am avut “noroc” numai de ceaţă, iar pozele nu mi-au putut surprinde exact ceea ce aş fi vrut, însă ceea ce s-a derulat pe retina mea, nu voi putea uita. Vroiam să fac poze numeroase, însă eram conştientă mereu că terenul putea ceda oricând, iar teama de a ajunge în acea groapă imensă, peste care altădată trecea un drum, nu mă părăsea…dar chiar şi aşa, am îndrăznit şi am păşit şi mai aproape ….şi mai aproape…până am ajuns la margine…era un sentiment destul de ciudat şi nu îmi venea să cred ce s-a putut alege în scurt timp de un loc pe unde altădată circulau maşini…era efectul exploatării sării, iar sonda pe care am zărit-o la câţiva zeci de metri de terenul distrus m-a făcut din nou să tresar şi să îi spun, în sine-mi  “Tu eşti vinovată pentru tot ce se întâmplă acum…tu şi toate cele ca tine..”. Şi m-am retras, am mai privit o dată câmpul II de sonde unde autorităţile susţin că s-ar putea face un lac săract…cel mai mare din Europa…şi am plecat…i-am lăsat în urmă pe oameni cu gândurile, cu neliniştile lor şi cu speranţa de a nu reveni prea curând la Ocne pentru realizarea unor materiale de acest gen.