Un reportaj de Mario Balint şi Ilie Pintea, cu sprijinul GREENTECH

Audio clip: Adobe Flash Player (cel putin versiunea 9) este necesara pentru a asculta acest fisier. Descarca cea mai noua versiune aici. De asemenea, trebuie ca JavaScript sa fie functional in acest browser.


VEZI FOTOGRAFIILE |         VEZI FILMUL

JURNAL DE BORD. ECHIPA ALFA. ZIUA 1

Din nou la drum! Drumul, o punte de legătură între două semne, două aşteptări, două vise! De fapt, între două coşmaruri! Drumul judeţean ce face legătura între Petroşani şi Voineasa arată ca dracu. Nici bombardamentele, nici scurmăturile porcilor nu ar fi reuşit să-l deterioreze atît. Mergem la pas, bodogănind şi înjurînd, eu, filmînd şi rîzînd cu gura pînă la urechi, Ilie. Seara ne prinde lîngă Bucureşti şi înoptăm „La Şefu”! Micii şi berea din dotare. Se fac planuri, se discută bărbăteşte… se bîrfeşte. Să te ferească Dumnezeu să intrii în gura bărbatului!

Mario a uitat să vă spună despre herghelia de cai întâlnită în drumul de la Petroşani la Voineasa, care au stat de s-au bălegat frumos în mijlocul şuşelei, nesimţitori la eforturile mele de a-i imortaliza cât mai artistic. De asemenea, pentru că e un bun contribuabil, prietenul Mario a trecut sub tăcere înjurăturile copioase cu care ne-am omorât timpul la semafoarele şi lucrările de pe la ieşirea din Râmnicu Vâlcea sau naiba ştie unde eram noi atunci, de am pierdut ore preţioase din bârfa cu Şefu’. Oricum, ideea e ca am văzut-pozat-filmat un apus de soare fain de tot, pe autostradă, care ne-a mai spălat din supărare.

ZIUA A 2-A

Dimineaţa, pe răcoare, vorba cîntecului, pornim spre Tulcea. Ilie înţepeneşte. Pe drum. De umăr. Tulcea. Farmacie. Alifie! Întîlnirea cu inspectorul şef al Inspectoratului Judeţean al Poliţiei de Frontieră Tulcea, Cristi Rogojanu, se amînă pentru duminică. Aflăm că pescarii de la Jurilovca sunt cei mai autentici lipoveni din zonă. Asta vrem! Autenticitatea la ea acasa. Ne hotărîm să pornim spre sud cînd… maşinuţa rămîne moartă. Nici un sunet, nici un scîncet. Nimic! Fără curent şi fără posibilitatea de a ajunge în sudul judeţului. Astăzi nu vom vedea bărbi de pescar! Trecem urgent la o pre-documentare şi… bere! Căutăm marangozu în carul cu fîn. De fapt, în balta cu stuf! Îl găsim, din gură în gură. Din păcate, nea Vanea a trecut pe fibră. Ultimul marangoz, făcător de bărci din lemn este Paul Vasiliu Îi propunem o întîlnire scurtă. De patru ore! Semn bun, zicem noi. Vorbim despre bărci, lemne, fibre, piraţi, poveştile Deltei, petrol şi noua ordine mondială! Hotărîm să filmăm şi să întregistrăm la atelier a doua zi, la întoarcerea noastră de pe Baltă. Seara cade lin şi noi urmărim de la balcon cum balonul acela portocaliu se scufundă în apele Dunării. Ilie, ţapăn! Din nou alifie, prosoape şi… somn!

Buuun ! Acuma să vă spun cum a fost cu umărul meu defect : deci bietul Mario, răbdător precum o cămilă sub soarele deşertului, mi-a suportat scâncetele de durere tot drumul, ba chiar m-a ajutat să mă repar.De vină o fi fost curentul din maşină – care avea aer condiţionat “la liber” – ca doar n-am reumatism de la vârsta asta, nu ? Dar să nu intrăm în amănunte…

Pe de altă parte, domnul Paul e un personaj absolut fermecător, de o modestie şi un bun simţ de modă veche, aşa că discuţia şi berile cu el ne-au făcut realmente plăcere. Am pus un link spre site-ul lui mai sus, dar e încă în construcţie, aşa că accesaţi secţiunea foto ca să vedeţi ce şi cum.

Totusi, e uimitor faptul că în ţara asta poţi fi singurul om care face o chestie aşa de complicată cum e un velier ca-n poveşti şi să n-ai de lucru ! L-am întrebat pe domnul Vasiliu cât costă o lotcă de pescuit.Mi-a spus preţul, care înseamnă cam două săptămâni de muncă pentru un pescar harnic. Cu toate astea, localnicii par să prefere, Dumnezeu ştie de ce, bărcile din fibră de sticlă, mai scumpe, ba chiar şi la mâna a doua, în timp ce o barcă făcută de omul ăsta e, nu mă feresc s-o spun, aproape un obiect de artă. Oriunde în lume, unul ca el  n-ar avea aer de atâtea comenzi ; în România, Paul Vasiliu şi-a vândut maşina ca să plătească impozitele…Tristă ţară, este ?

ZIUA A 3-A

Pornim de dimineaţă spre Poliţia de Frontieră. Intrăm pînă în biroul de la etajul 1. Ofiţerii de serviciu se sesizează! Cum au pătrumns băieţii ăştia pînă în inima obiectivului fără să-i întrebe nimeni de sănătate? Noroc că nu suntem de la SIPI! Cristi Rogojanu e un bărbat şi jumătate. Ne repară şi maşina, ne pune la dispoziţie şi o şalupă rapidă (mulţumim nenea Marchiş!). Marius e însoţitorul nostru pe baltă. Pornim după pescari. Doi dintre ei trag din greu o plasă afară din apă. Surpriză! Pentru noi! O bucată de corabie pescuită de pe fundul Dunării şi un amărît de crap. Peştii sunt cam puţini şi de cînd s-a interzis setca pescarii scot tot mai puţin. Străbatem canalele în viteză. Cormoranii, lişiţele şi pelicanii sar din faţa bărcii. Liniştea Deltei te învăluie şi te transpune în altă dimensiune, parcă, în alt timp. Intrăm pe un canal al canalului să facem cunoştinţă cu Golum! Nu cel din Stăpînul inelelor, ci cel din Deltă. Fost inginer electrician la şantierele navale, pensionat de boală, s-a retras pe un plaur unde face agricultură. De fapt, tot mai mulţi pensionari se refugiază în deltă pe timpul verii, unde trăiesc în linişte, departe de lumea dezlănţuită a imperiilor de beton şi asfalt încins, cu o roşie proaspătă, un peşte, o sticlă de ceva…

Deci să lămurim o chestie : pentru mine, asta a fost prima dată când am văzut Delta de aproape, ocazie pentru care mulţumesc Radioului că mi-a dat de lucru şi pe aici. Ce să zic…toate stereotipurile îs nimica faţă de ce vezi cu ochii pe canalele îmbârligate, în satele de pescari ori pe lacurile năpădite de vegetaţie. Până la urmă, chiar avem o ţară frumoasă, da’ ne snobărim să mergem în concediu prin străinătăţuri, în loc să ne bucurăm de ce avem la noi acasă…

În Cotul Candura îl cunoaştem pe Mişu Elefantul, secretar general al Partidului GVU, adică Gîtul Veşnic Ud! Aceeaşi linişte, aceeaşi dorinţă de a fugii din civilizaţie şi de a lăsa, poate trecutul în urmă. Trecutul e, de fapt, la el acasă la Cot Candura. Cabana lui nea Mişu a fost folosită, cîndva, la vizitele sale între tăietorii de stuf, de Gheorghe Gheorghiu Dej, fostul preşedinte al României. „Dormea pe o laviţă şi trăia foarte simplu. Fără pază, fără fiţe”, ne spune Mişu Elefantu pe care îl lăsăm cu musafirii să pregătească un borş de peşte. Ajungem la Mila 23, după ce trecem de unul dintre cele mai adînci lacuri din Deltă. Fost cel mai adînc, acum colmatat. Oamenii bălţilor zic că de la moartea lui Ceauşescu nimeni nu a mai dragat canalele şi nu a mai decolmatat bălţile. Specialiştii spun că e un proces firesc de colmatare în amonte odată cu înaintarea uscatului spre mare! La Milă vizităm cherhanaua lui Victor, construită la standarde europene. Cu fabrică de gheaţă şi robineţi cu senzori, într-un loc în care a trăi normal şi decent e un lux, a aplica aqiul comunitar e o necesitate obiectivă! Vax! Mîncăm cel mai bun platou de peşte cu mujdei din ultimii 30 de ani! Şalău, somn, crap, biban, plătică. Nemaipomenit! Ne întoarcem la mal şi plecăm la atelierul de bărci din lemn al lui Paul… Două veliere stau maiestuoase, demne şi superbe, ca două păsări, în întunericul halei de la capătul oraşului. Proprietarul ne arată o barcă lăcuită care stă de un an pe apă. Ilie îl contrazice şi spune că barca nu are mai mult de cîteva zile. Se contrazic în continuare şi mi-e frică să nu degenereze într-un adevărat război. Combatanţii se potolesc ca prin minune, însă! Aflăm că lotcile pescăreşti lipoveneşti sunt construite după modelul drakarelor vikinge care au urcat, demult, pe Dunăre în sus. E o barcă frumoasă, suplă, demnă, practică. Plecăm pe seară de la atelier, cu un taxi, după ce Ilie vorbeşte în direct naţiunii, pentru prima dată, despre aventura noastră! Îl ascult la radioul din maşină şi-l lămuresc pe şofer că subiectul primei ediţii, de miercuri, nu e legat de discopatia balcanică! Ziua se încheie apoteotic cu saună şi pişcină.

Păi da ! În locul meu, oricare dintre domniile voastre ar fi zis că barca din atelierul lui Paul, lăcuită ca o masă de sufragerie, n-a văzut în viaţa ei luciul apei, atât de bine arăta. Când colo, barca sau lotca, ce-o fi fost, avea deja vechime pe baltă, şi asta mă face încă odată să-mi scot pălăria în faţa pasiunii puse de constructorul din Tulcea în munca sa. În fond, şi el lucrează ca la Radio România : ne place să face lucruri nu doar funcţionale, ci şi frumoase…(asta e pentru Şefu, poate face el referatul ăla pentru primă)

ZIUA A 4-A

Andrian Ampleev, viceprimar şi membru al Asociaţiei Caritabile LOTCA a ruşilor lipoveni ne duce în portul militar, la cimitirul de nave, acolo unde e ancorată şalupa pe care Mareşalul Ion Antonescu a primito cadou de la Adolf Hitler! Acum, ea se află în posesia asociaţiei care o foloseşte pentru scopuri caritabile. Teoretic! Practic, din cauza defecţiunii motorului şalupa stă la mal şi face păianjăni.

La hotel constat că laptopul meu a înebunit. Programul nu mai recunoaşte nici o comandă aşa că, Ilie e pe post de fac-totum! Evident, eu adorm! Ce nebunie. A doua zi ne aşteaptă 900 de km spre casă!

Eh, după cât efort depune Mario la volan, măcar atâta merita, să aţipească un pic, mai ales că şaorma aia delicioasă, asezonată cu berea de rigoare, îl cam trăgea înspre pat. Oricum, ideea e că ne-a ieşit o primă variantă asupra căreia ne-am ciondănit toată dimineaţa, concluzia fiind că, vorba Şefului,  mai avem de “bibilit” la ea. Ceea ce tocmai se întâmplă, aşa că nu vă faceţi griji.

ZIUA A 5-A

Plouă, plouă, plouă, plouă vreme de beţie şi nu de mers cu maşina, cu emoţii, cu directuri şi fără aer condiţionat! Ne rătăcim în Ploieşti şi nu găsim ieşirea spre Piteşti, că doar la Ploieşti poţi să te piteşti, dar la Piteşti nu poţi să te Ploieşti! Proaste indicatoare de circulaţie, adică lipsă! La Piteşti stăm 40 de minute într-un dop de circulaţie. Ilie se grăbeşte că pierde banii de la bancă şi simte cum îi zboară apartamentul de sub nas. De emoţie, doarme majoritatea drumului! Eu nu! Ajungem la Petroşani unde îl deşart pe Ilie. Bate de 12 noaptea cînd opresc motorul în parcarea de la Reşiţa. S-a mai dus o emisiune. Urmează Dăbuleniul şi Bărăganul!

Bun, deci am luat banii de la bancă până la urmă  – de n-ar fi fost comisioanele eram de-a dreptul fericit – şi nu l-am putut convinge nicicum pe Mario să doarmă la mine, după ce condusese 12 ore, aşa că m-a sunat după miezul nopţii, ca să ştiu că a ajuns bine. Drumul a fost mai lungă parcă la întoarcere – vorba poetului – şi eu am obosit numai stând, aşa că îmi imaginez cum era bietul Mario…În plus, ne tot chinuiam să ascultăm postul nostru ca să prindem difuzarea primei ediţii Reporter Special, dar la frecvenţele RRA încă mai e de lucru. Una peste alta, cum zicea domnul Balint, urmează Dăbuleniul şi Bărăganul!