un reportaj de Mario Balint şi Ilie Pintea, cu sprijinul GREENTECH

Audio clip: Adobe Flash Player (cel putin versiunea 9) este necesara pentru a asculta acest fisier. Descarca cea mai noua versiune aici. De asemenea, trebuie ca JavaScript sa fie functional in acest browser.

VEZI FOTOGRAFIILE

VEZI FILMUL


Soarele străluceşte de amiază.Apa scoasă cu găleata de moş Gheorghe din fântâna pe care-a zidit-o chiar el cu o jumătate de veac în urmă are irizaţii aurii.Gălbenuşul de foc de deasupra noastră se topeşte parcă în găleata de tablă.Moş Gheorghe ridică “vadra” şi bea cu înghiţituri mari şi rare.Apa rece îi zvântă arşita gâtlejului.Omul se şterge la gură cu mâneca bluzei, apoi pune mâna streaşină la ochi şi priveşte peste praful drumului.O nouă zi toridă din vara lui 2008 stă să înceapă…

În dogoarea zilei, apa rece din vadra lui moş Gheorghe te ademeneşte să-ţi astâmperi setea.Vrei să bei, fără să bănuieşti măcar că acolo, ascuns între cristalele de răcoare, pândeşte ucigaşul tăcut.Suntem în Mehedinţi, sud-vestul României, la graniţa de est a Uniunii Europene. Peste 68.000 de oameni se pregătesc să treacă pragul dintre două lumi.Viaţa şi moartea dansează împreună, înlănţuite în apa fântânilor din 110 localităţi.Subiectul e cunoscut de peste 50 de ani în mediile academice, dar noi l-am aflat abia acum.Cum noi doi venim din zone miniere, unde cu apa nu-i de glumit, am început o investigaţie care ne poartă pe urmele otrăvii necunoscute.Ştiam doar că lignitul “tânăr”, în vârstă de trei milioane de ani, te poate întinde pe tine, ţăran vânjos şi în putere, pe un pat de spital, legat la modernele maşini de spălat sânge…

MARŢI, 1 IULIE

Ca de obicei, autorităţile locale ştiu totul, dar nu pot face nimic.Banul – ochiul dracului – face diferenţa şi aici, între sănătate şi boală, între viaţă şi moarte, între Europa şi un nenorocit de colţ de Românie.Doctorul Florin Mărgineanu, nefrolog, este omul care a continuat în ultimii 20 de ani cercetările locale privind nefropatia endemică balcanică, sau NEB, recunoscută de O.M.S., dar prea puţin cunoscută dincolo de frontiera judeţului Mehedinţi.În Bulgaria şi fosta Yugoslavie autorităţile locale au strămutat sate întregi, afectate de NEB.

La noi…”sunt codri verzi de brad şi iarba-i de mătase”.Cu indiferenţă, autorităţile sanitare ignoră cu desăvârşire acest fenomen, punând în pericol aproape 69.000 de oameni.Şi mai dramatic e faptul că maladia se transmite pe cale genetică, aşa că evoluţia bolii în timp va fi de-a dreptul catastrofală, dacă nu se iau măsuri, măcar în ultimul ceas.
Doctorul Mărgineanu conduce la Drobeta Turnu Severin un centru de dializă, poate cel modern din ţară, unde câteva zeci de purtători ai NEB vin de mai multe ori pe săptămână să-şi primenească sângele.E, poate, singurul lucru bun generat de o boală negruţătoare.Aici am stat de vorbă cu câţiva dintre cei care, pe nesimţite, au fost nevoiţi să adopter un alt mod de viaţă.Cutremurător a fost dialogul cu un bărbat de vreo 60 şi ceva de ani, care face dializă de doi ani şi are deja complicaţii ale bolii.Întrebat de Mario dacă mai sunt şi alţii în sat în această situaţie, omul a răspuns cu senitătate, “Aaa, păi fusără mulţi rău, da’ au mai murit dintre ei”. Un alt bolnav, care-a fost inginer şi care la 70 de ani arăta ca la 50, ne-a povestit că şi părinţii, şi surorile, şi verii lui au suferit de aceeaşi boală.Deşi conectat la aparatul care-i împrospăta sângele, bărbatul avea puterea să glumească cu noi şi să ne spună că şi ăsta e un mod de viaţă, atâta doar că nu te prea ajută fizicu ‘.

Dacă o să fiţi pe recepţie miercuri, 16 iulie, de la 17 : 30, o să auziţi poveştile lor, poveşti care vă vor face să vă simţiţi norocoşi pentru că nu trebuie să vă faceţi griji atunci când beţi un pahar cu apă…

Mâine plecăm în câteva sate de pe malul Dunării, ca să urmăm firul poveştilor, până în bârlogul ucigaşului tăcut.Revenim cu noi postări miercuri seara, cam pe la ora asta.

Noroc bun !

MIERCURI, 2 IULIE

În cea de-a doua zi a documentării noastre am pornit de la prima oră spre Hergheviţa, primul focar al NEB, ca să vedem cum trăiesc oamenii de aici, care au avut “privilegiul” ca satul lor să dea iniţial numele misterioasei boli.

S-a făcut dimineaţă.Drumurile spre Bistriţa sau spre Ergheviţa sunt de coşmar.Maşina pusă la dispoziţie de prietenul nostru, Marinică Belei, de la Miruna Internaţional, este pusă la grea încercare.Coborâm spre mijlocul satului, într-un nor de praf care sperie gâştele de pe uliţă.Poliţia Română e vigilentă, aşa că ne legitimează în drum.Oprim maşina la o răspântie, prin pietre, aşteptând să vedem un om, un câine, ceva…un semn de viaţă.Satul e pustiu la ora asta a dimineţii, când gospodarii sunt sătui deja de munca din câmp.

Nea Gheorghe iese în poartă cu mâna întinsă.Ne zice bun venit şi se miră când aude că umblăm după boala aia de care toţi au auzit câte ceva, dar nimeni nu ştie nimic.Se alătură încă un vecin cu care intrăm în vorbă, şi aflăm că oamenii din Ergheviţa nu-s speriaţi deloc, da’ deloc de spectrul ameninţător al morţii lente aduse de NEB.Amabil, ghidul nostru ne duce la fântâna din curte şi scoate o găleată de apă rece ca gheaţa şi limpede.Ne întinde un pahar aburit, de care ne apropiem cam cu teamă. “Beţi domne că e apă bună, n-are nimica ! Am trimis analize la Bucureşti şi la Timişoara şi or zis că-i bună.Păi ce, murim noi după ce am băut de aici toată viaţa ?”, zice Gheorghe, cu umorul românului care vede întotdeauna partea bună a lucrurilor.

Din vorbă-n vorbă, aflăm că oamenii au şi alte ipoteze cu privire la apriţia ciudatei maladii.Unii zic că ar fi fost adusă de un prizonier rus, alţii că de vină ar fi îngrăşămintele, în timp ce un localnic era convins că stresul de la colectivizare ar fi îmbolnăvit oamenii.Nea Gheorghe ne invită în casă, unde ne arată cele nouă pisici pe care le îngrijeşte, şi ne zice că e dezamăgit de administraţia care nu le face drumuri, nici canalizare ori iluminat.

Oamenii din satele în care s-au semnalat îmbolnăviri nu sunt prea vorbăreţi când îi întrebi dacă le-a murit cineva din familie de NEB, ori dacă nu ar prefera apa de la robinet, pentru care oricum n-are bani administraţia.Preferă să vorbească de şantierul naval care nu mai e cum era odată, de pescuit ori de munca lor la legume.Aşa e peste tot pe unde am trecut ; pentru localnicii din Cîmpia Dunării, treaba asta cu boala, care ba e de la apă, ba de la Dumnezeu ştie ce, a fost atunci, în anii 50.Despre ce se întâmplă acum, despre oamenii care aşteaptă Salvarea de două ori pe săptămână ca să meargă la dializă ori despre cei care sunt bolnavi fără să ştie nimeni nu vrea să vorbească.Unul dintre săteni ne zicea că ăi de se-mbolnăviră or fi fost mai gingaşi, ştii, mai sensibili, şi de-aia luară boala, că doar îs atâţia care-or trăit şi până la 90 de ani etate.

Luăm drumul în sens invers şi ajungem la Turnu Severin pe o căldură greu de suportat : 36 de grade Celsius.Mâncăm ceva în grabă şi începem să punem cap la cap ce-am aflat.Pe la ora 16, cred, am reuşit să încropim un prim promo audio al reportajului nostru, apoi am dat gata editarea înregistrărilor.Mai e puţin şi veţi putea vedea aici şi filmul realizat de noi în paralel cu reportajul audio.Până atunci tebuie să ajungem acasă, aşa că mâine în zori pornim la drum.Dacă mai daţi câte-o raită pe aici, promitem să vă ţinem la curent cu noi fotografii şi clipuri, dar şi cu proiectele viitoare.

No, noroc bun !