Un reportaj de Mario Balint şi Ilie Pintea, cu sprijinul Greentech

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

VEZI FOTOGRAFIILE———————————-VEZI FILMUL

Jurnal de bord în Bărăgan

Dacă mai ţineţi minte din episodul trecut, în câmpia Bărăganului ne-am dat întâlnire cu o echipă de la Jurnalul Naţional, nişte oameni tare de treabă, cu o grămadă de hărţi şi materiale documentare după ei, nu ca noi, care aveam doar o vagă idee despre ce voiam să facem. Ei bine, parteneriatul nostru cu cei de la Jurnalul a prins contur, şi avem chiar şi o campanie comună, care se numeşte “Români, aveţi în grijă o ţară !”. În fiecare miercuri, reportajele noastre vor fi dublate de viziunea lor asupra aceluiaşi subiect,  iar pentru început găsiţi aici textul fetelor despre Bărăgan, dublat de fotografiile de excepţie executate de Marin Raica. Cât despre povestea noastră, începe cam aşa…

La amiază soarele dogoreşte, dar Ialomiţa e înecată în mîl. Caut un loc de baie, de scaldă, aşa cum făcem în copilărie cu Timişul la Lugoj. Nu găsesc nicăieri. Ilie îşi aminteşte cu nostalgie de piscina şi sauna de la Tulcea. Bărăganul e ostil, însă şi în această privinţă.  Şi totuşi… Ne întîlnim cu puţinii locuitori la maşina cu alimente. Tom şi Gerry, Stan şi Bran, Bonnie şi Clyde, Ilie şi Mario! „Vă cunosc!, spuse cineva, acum veniţi din Deltă”! Ne-au picat feţele. Aici Radio România chiar se ascultă! O punte hertziană peste depărtările geografiei. Ne întoarcem la ciulinii care mărginesc uliţele satului Hagieni. În depărtare se vede un cal. Singur. Pare singura vietate din aceste locuri pustii. Apare un puşti pe bicicletă. Îi fac semne disperate. „Un loc de scaldă, undeva…” Nici vorbă! Soarele îşi aruncă nemilos suliţele fierbinţi. Mi-e bine. E un loc sălbatic unde cred că poţi învăţa, dacă nu ştii deja, ce înseamnă viaţa adevărată şi preţul confortului. După o vizită în Bărăgan poţi preţui mai mult becul electric, apa de la duş şi salteaua confortabilă din patul tău de acasă. Acolo, timpul pare că se scurge monoton. Că răsăriturile, amiezile şi amurgurile se repetă. În această pustietate s-au adunat 11 călugări, „vieţuitori”, cum îi numeşte stareţul Rafael. Unii au ales sihăstria din convingere şi aplecare spre cele duhovniceşti. Alţii, poate, au lăsat în urmă poveşti impresionante. „ Tu te duci badeo, sărace/ Eu cu dorul ce m-oi face?/ – Tu te-ai face mîndro bine/ Că mai sînt voinici ca mine./ Dar eu m-oi face mai rău/ Că pe unde mă duc eu/ Nu-i nici deal nice pîrău,/ Nici mîndruţă-n portul tău,/ Nu-i nici grîu, nici fir de iarbă,/ Nici mîndră să-mi fie dragă”

Din fericire, dealurile din depărtare mustesc de urme de viaţă – veche civilizaţie românească, sau dacică, sau… -, de grîu nu duc lipsă cei de aici, iar de rîuri… Ialomiţa curge leneş spre Dunărea cea mare care se află la doar cîţiva km de aceste locuri.

Podul pe pontoane care leagă Hagieniul de restul lumii, legănat de apa Ialomiţei în lumina crudă a soarelui de dimineaţă e o imagine care greu poate fi uitată. Inspirat de firul acesta subţire de scânduri care lega o lume de alta, am scos aparatul de fotografiat. Când să focalizez mai bine scena, aud o voce lângă mine care zice : “De la Radio România sunteţi ? Aaa, păi io vă cunosc !” Şi numa’ ce începe omul să-mi zică ce făcuserăm până atunci şi să mă-ntrebe ce mai face domnu’ Mateescu, bunăoară, că adică ce caut io din Valea cărbunelui tocmai în Cluj.

Când le-am zis cu ce treabă suntem pe la ei, oamenii ne-au înconjurat cu poveşti, de nu mai prididea bietul Mario să alerge cu microfonul de la unul la altul. Izolaţi în inima arsă de soare a câmpiei, oamenii păreau că adunaseră în ei vorbe nespuse, pe care ni le dăruiau nouă, călătorilor aflaţi în grăbită trecere. Au mai rămas vreo treizeci de sufletele, din care ăl mai tânăr, un domn uscăţiv şi cu mustăţi, cel care ne-a şi recunoscut, trece de 50 de ani, dar nu par să se simtă năpăstuiţi cu viaţa pe care-o duc aici, în Bărăgan, chiar dacă recunosc cu seninătate că uşor nu e.

Am avut mare noroc să fim la Hagieni joia, pentru că am asistat la aprovizionarea satului, prin intermediul unui „magazin ambulant”, o Dacie papuc ce aduce, la o săptămână odată, cele trebuincioase oamenilor : pîinea cea de toate zilele, zahărul, uleiul, berea la doi litri, apa minerală, banala hârtie igienică ori indispensabila butelie cu gaz. Scena asta de shopping ambulant te face să te simţi al dracului de norocos pentru lucrurile normale de care ai parte în fiecare zi, spre deosebire de oameni precum cei de aici – şi câţi or mai fi ca ei ! – care trebuie să aştepte maşina ca să mănânce pâine proaspătă ori ca să-şi împrospăteze rezerva de ţigări.

Panait Istrati avea dreptate. Hagieniul, din inima Bărăganului, e un loc pierdut de lume, cea mai veche localitate atestată din Ialomiţa. „Întins, de când lumea, peste toate ţarinile pe care le arde soarele, între duioasa Ialomiţă şi Dunărea ursuză, Bărăganul se află, cât ţine primăvara şi vara, în luptă vicleană cu omul harnic, pe care nu-l iubeşte şi căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de a hoinări şi de-a urla în toată voia. Bărăganul e singuratec”. Oceanul de ciulini îşi unduia valurile în timp ce dealurile cu coamele lor pleşuve şi rotunjite vegheau pustietatea. Spre Hîrşova, înainte de a ajunge la Oraşul de Floci, faci la dreapta, trei km spre linia orizontului, tăiată brusc de curgerea lină şi mîloasă a Ialomiţei. Un pod de pontoane desparte, sau uneşte, Hagieniul de lume. E joi, ziua în care vine maşina cu alimente. Cu necesarul strict. Cu butelia, cu berea, cu hîrtia igienică. Pentru cele cîteva suflete rămase aici sosirea maşinii e esenţială. Vara, arşiţa trebuie stinsă cu bidoane de bere, iarna, butelia e mai importantă pentru gătit. Papucul roşu opreşte pe partea stîngă a Ialomiţei. Îl aşteaptă tot satul. Tîrguieli. Oameni încărcaţi cu saci cu pîine, saci cu pîine în inima grînarului Europei!!!, trec puntea din lemn şi se îndreaptă spre casele ascunse de nemărginirea cîmpiei. Soarele iţeşte suliţele lungi ce se frîng de turla vechii biserici, distrusă de cutremure şi intemperii. Părintele Rafael, stareţul Mănăstirii Sf. Nicolae din Hagieni spune că împreună cu primarul comunei Mihail Kogălniceanu, încearcă să o repare. Este una dintre cele mai mari biserici din Ialomiţa. Îl cred pentru că e maramureşean crescut la Reşiţa pe lîngă silvicultorii din Banatul de Munte.

Ziua se termină cu happy end! A doua zi pornim spre casă. 14 ore la volan, total 1560 km! Ploieştiul, încurcat cum îl ştim de data trecută, dar relaxant…

P.S. Mama lui Ilie face o ciorbă de fasole verde extraordinară!

Când am ajuns la Mănăstirea Sfântul Nicolae de la Hagieni, părintele Rafael – un călugăr cu statură de haiduc şi cu privirea omului obişnuit să înfrunte viaţa cu capul sus – ne-a ieşit în cale de departe, bucuros de oaspeţi, şi tot el l-a chemat pe primar să ne spună istoria satului. Când l-am rugat să bată toaca, pentru înregistrări, părintele a cheam doi călugări care au făcut să răsune văzduhul de chemarea scândurii bătute cu meşteşug, apoi ne-a stâmpărat setea cu apă rece. Şi multă. Vine primarul, cu care Mario găseşte imediat puncte commune şi începe o discuţie de intelectuali, într-o cameră de oaspeţi impecabilă şi răcoroasă, în timp ce aerul de afară te topea pe picioare. Înregistrăm, şi primarul mă lasă mască cu o replică de pură poezie : “Observaţi că la noi e atâta linişte, că până şi Ciulinii Bărăganului ai lui Istrati s-ar plictisi”.

Liniştea şi câmpia nesfârşită şi soarele şi aerul care vibrează mişcat parcă de o energie nevăzută te fac să te simţi mic şi neînsemnat în locul ăsta în care pământul devine una cu cerul, iar singura legătură cu lumea e o punte pe pontoane. Când am plecat de la Hagieni, în maşină s-a făcut linişte minute bune, pentru că după un drum ca acesta nu sunt prea multe de spus. Am plecat după ciulinii Bărăganului, şi am găsit un loc care nu s-a schimbat aproape deloc de când l-a vizitat Panait Istrati, şi ne-am întors doldora de poveşti, şi poate mai trişti, după ce am văzut atâta singurătate. Iar ciulinii, vorba lui Mario, sunt tot acolo…

Pentru echipa noastră, aventura Reporter Special se opreste aici, cel puţin deocamdată. Mai încolo, când ne trece lenea, o să încercăm să facem un making of al expediţiilor noastre de până acum. Nu uitaţi : condica de sugestii şi reclamaţii e larg deschisă, aşa că scrieţi-ne, da ?