DE LA EST, LA VEST – TRIUMFUL UNEI REALITĂȚI

de Ștefan Daraban

|VEZI FOTOGRAFIILE|

Cu mai mulţi ani în urmă, aflîndu-mă la Chişinău, în calitate de corespondent, mi-a fost dat să constat că, aproape în fiecare zi, de cum intram în apartamentul de serviciu, telefonul fix începea să ţîrîie. Ridicam receptorul şi… surpriză: ,,Alo, compania X”? ,,Greşeală”, apucam să spun, în timp ce, de dincolo, auzeam doar clicul închiderii. Vocea dispărea. Întîmplarea s-a tot repetat…

Altădată, o voce calmă, chiar caldă, ma chestionă scurt: ,,Ce faci”? ,,Mănînc”, i-am replicat, pentru că tocmai asta făceam. Au urmat cîteva schimburi de cuvinte, uşor amuzante, pentru ca, în final, persoana, de genul feminin, să-şi decline identitatea. Lucra la Teatrul Eminescu. Am şi întîlnit-o acolo, în preajma scenei, şi mare mi-a fost mirarea cînd am văzut-o venind la întîlnire cu o bucată de pînză pe care era imprimat, în maniera giulgiului de la Torino, chipul poetului nepereche. Mi l-a dăruit cu o amabilitate aproape copleşitoare, ştiind că sunt din Romania.

M-a impresionat întîmplarea aceea. Zicea în contextul acela că mă va înnobila şi cu chipul domnitorului Ştefan şi cu al… generalului Dudaev. Vă imaginaţi surprinderea care m-a cuprins la o astfel de ofertă. Aveam să aflu însă, mai apoi, că insolita mea cunoştinţă era sedusă de statura fostului lider cecen. I se părea a fi nu numai un erou al poporului său, ci şi un mare om, dovadă fiind bocancii pe care feciorul ei îi purta la acea vreme de iarnă. Cică, liceanul, impresionat de înfăţişarea luptătorului din Caucaz, cu hainele şi încălţările lui de militar, i-ar fi cerut aceluia, în scris, o pereche de botine asemănătoare celor pe care le purta. Nu mare le-a fost mirarea expeditorilor scrisorii, ca la circa 40 de zile, să şi primească bocancii mult doriţi. Ce mai… Interesant. Dar revin…

La cîţiva ani, după aceea, m-am aflat, împreună cu cîţiva colegi, la Făleşti, centru raionului cu acelaşi nume. În fapt, o comună mai răsărită, cu cîteva blocuri în zona centrală. Acolo, la o şcoală pentru copiii neajutoraţi, directorul afişase într-o ramă, în spatele biroului său, tricolorul şi testamentul voievodului Ştefan, scriere care zicea el e testament al Moldovei şi al Romaniei Mari. Degeaba am încercat să susţin că testamentul în cauză nu e decît o clasică invenţie cărturărească, venind de la Ureche, Neculce şi Cantemir… Omul era de nestăvilit în pledoarie şi în convingerile lui de neclintit.

A fost, apoi, momentul Ungheni. Ungheni pe malul stîng – Ungheni, pe malul drept. Măcăreşti – de o parte a Prutului, Măcăreşti de cealaltă. Prisecani – ici, dincolo Moreni, numai că Moreni este satul în care funcţiona primăria Prisecani, înainte de război. Şi tot aşa, umblînd, am tot întîlnit persoane, chiar familii întregi cu legături dincoace de Prut, inclusiv fraţi, trăind despărţiţi de albia rîului şi de fîşia de graniţă. Timpul trecut, pentru ei, a fost nemilos.

Au venit însă deschiderile noi, cu dărîmarea gardului de sîrmă ghimpată, cu ideea de cetăţenie romană şi, mai nou, cu micul trafic de frontieră – deschideri care au împlinit speranţe şi au potenţat aspiraţii. Cu ele şi prin ele, lumea de dincolo de Prut este acasă şi pe un mal şi pe celălalt.

Mă întorc, de aceea, gîndindu-mă la cele trăite şi întîlnite în peregrinările de reporter, că cele petrecute reprezintă, în fapt, triumful unei normalităţi, al unor realităţi istorice. Şi… merg mai departe cu sublinierile…

Migraţia de la est, la vest, este un fenomen general al Europei şi nu numai. Este dictată, în general, de constrîngerile materiale la care este supus individul.

Pentru zona Moldovei însă, conotaţiile trecerii dintr-o parte în alta, a migrării de la est, la vest, vestul însemnînd Romania, au semnificaţii şi dimensiuni aparte. Aceeaşi limbă, aceleaşi tradiţii, aceleaşi obiceiuri, aceeaşi trăire sentimentală şi aceleaşi aspraţii.

Profesorul doctor Grigore Tinică (foto), director al Institutului de Boli Cardiovasculare din Iaşi, el însuşi provenind de dincolo de Prut, vede totul ca fiind într-o normalitatea firească, inclusiv în exodul medicilor moldoveni spre cabinetele şi clinicile din Romania.

Domnia sa îmi aducea ca argument general un studiu făcut de americani, în urmă cu cîţiva ani, care indica profesia de medic ca fiind cea mai supusă migrării pe plan mondial.

Circa 60% dintre medici migrează, afirma sondajul, iar plecarea medicilor romani în zone mai bine plătite, susţinea el, va fi întotdeauna acoperită de specialiştii de dincolo de Prut şi chiar mai de departe.

Este o şansă pentru Romania, dar şi pentru medicii din Republica Moldova, de a-şi găsi de lucru aici şi de a se împlini profesional… Pentru că una e să te raportezi la 3-4 milioane de locuitori şi alta la 20 de milioane, conchidea interlocutorul meu. În fond, ei pleacă de acasă şi ajung… acasă.

Faptul este valabil şi pentru alte profesii. Un adevăr rostit de realitatea zilei. Dincolo de această realitate, de întîmplările iscate în continua mişcare a persoanelor, în această parte a ţării, sunt legăturile intime ale unui proces ce-şi caută mereu echilibrul.

Iar pentru moldovenii de dincolo, echilibrul nu este decît legătura cu ţara.