Minişul de Sus – de la zalele templierilor la dinamita zilelor noastre

un reportaj de Ioan Suciu

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

|VEZI FOTOGRAFIILE|   |VEZI FILMUL|

Lung e  drumul printre ani si veacuri pana la Minisul de Sus. Lung si batut de griji, nevoi, amar, durere si de prea putina mangaiere. In satul  dintre dealuri nu-i nici mai bine, nici mai rau ca pe alte coclauri. Istoria-i zbuciumata iar viata-i framantata! Numai babe si mosi intalnesti in calea ta de cum patrunzi in acest sat uitat de timp dar si de autoritati.Cele mai mari bucurii ale oamenilor  sunt “pricinuite” de venirea painii si sosirea postasului cu pensia.

Situat intr-un spatiu magic, creator de mituri, la circa 60 km de Arad, Minisul  de Sus exista, prin taranii sai. Din agricultura aici la Minisul de Sus nu se mai traieste ; pamantul este plin de scaieti si polomida, niste scaieti tare aprigi, care odata intrati in talpa cu greu  si cu durere ii mai scoti. Populatia fiind imbatranita, nu mai poate munci, asa cum o faceau odata. Primarul comunei Taut, Gheorghe Ples, imi spunea ca aici la Minisul de Sus, erau pe vremea CAP-ului vaci, oi, porci cu sutele. Acum, daca mai sunt 9 bivoli si cativa tapi  in tot satul. Pamantul a inrobit taranul si l-a legat de glie într-o istorie care nu l-a rasfatat niciodată. Dar din nefericire acum pamantul i-a dat drumul.

Mai toti dintre miniseni au renuntat sa mai lucreze la pamant, fiind constienti ca agricultura intr-o tara care candva a fost granarul Europei, nu se poate face  cu mana,  sapa si calul. Dar oamenii renunta  si la unele meserii care le puneau o paine pe masa. Ca de pilda, soferul clopotelului, domnul Iacobita, care duce cei opt copii care mai sunt in sat la scoala la Taut unde este centrul de comuna. Drumul rau, plin de praf pe timp de vara si de noroi in sezonul ploios la facut pe nea Iacobita sa renunte la sofat. Pana nu era acest autobuz galben copii mergeau pe jos la scoala cei zece kilometri cat este intre Minis si Taut. Foarte putine lucruri isi doresc acesti copii pe care i-am intalnit la joaca pe ulita satului. Sosea asfaltata,scoala mai aproape si …robinet. Da…robinet. Se refereau la apa. Pentru ca aici in satul dintre dealuri la mai putin de sase kilometri de imensul lac de acumulare al barajului de la Taut, nu este apa. Asa cum nu este nici canalizare, nici gaz, nici alte cele .De cum patrunzi in localitate vezi inaltata in curtea fiecarei gospodarii cate o sperietoare de ulii.Aceste pasari se indestuleaza cu ceea ce pun satenii prin gradinile caselor lor. La o casa cu un steag alb arborat in semn de pace,la poarta l-am intalnit pe Todor Stepan. Un barbat la vreo 46 de ani, caruia varsta nu i se poate ghici dupa fata, fiind mult mai imbatranit de greutatile cu care se confrunta zi de zi. Familia ii este la Arad. Sotia la munca iar copii la scoala si facultate. Imi spunea ca cea mai mare feicire a sa ar fi daca ar avea un loc de munca.

Vitregiti de soarta, uitati de cel de sus si mai ales de cei de sus, oamenii din partea locului s-ar multumi cu putin. Vezi acolo o farama de fericire, stiut fiind faptul ca daca oamenilor le merge bine tarii n-are cum sa-i fie rau. In Minisul de Sus, la ora actuala, nu exista canalizare, apa, gaz, posta sau magazine. Iar postasul vine pe jos cu scrisorile si pensia.

Painea soseste de doua ori pe saptamana, imi spunea Barsan Lenuta, femeia ce vinde butelii ca sa-si mai rotunjeasca veniturile, pentru ca pensie nu are.

Si totusi Minisul de sus nu fost dintotdeauna satul in care sa cuibareasca saracia si sa faca pui. De la Minisul de Sus se exploata odata diatomita de cea mai buna calitate din Romania. Un pamant ce se folosea si  la confectionarea dinamitei. Peste 200 de locuri de munca asigura aceasta cariera. Acum, cariera este parasita si toate utilajele incet, incet se duc spre centrele de colectare a fierului vechi cu bunavointa hotilor. La fel cum a disparut cariera au disparut si exploatarile forestiere. De altfel in zona nu se poate spune ca pica padurea pe oameni. Minisul de Sus este o vatra istorica importanta. Istoricii cred ca vechile ziduri ale cetatii, fortificatiile de aici, au apartinut cavalerilor templieri si apoi celor ioaniti, atestati, de altfel, documentar la Taut.

Localitatea este cunoscuta din a doua jumatate a sec. al XII-lea, iar in anui 1465 este pomenita ca “targ” (orasel). Traditia consemneaza ca satul era rasfirat pe vaile si colinele dinspre satul Nadas, parte care astazi se numeste “Satul batran”. Proportiile constructiilor de pe delul localitatii,Delut cum i zice, au fost insa mai reduse decat cele de la “Cetate”. Raul Cigher cu afluentii sai Timercea, Nadas, Postoiciu, Chilodia, Minisul, datorita cursului lor neregulat ameninta in fiecare an cu inundatia terenurile din jur.
Iata de ce in marginea comunei Taut, s-a ridicat un mare baraj de pamant, cel mai mare de acest gen din tara, pardosit cu placi masive de beton, formand un mare lac de acumulare.

Dar sa revenim la ale noastre. Oamenii locului regreta trecutul,vremea “cap” – ului cand erau toate cele si de unde, acum, au o pensie. Pentru a afla cum se vede si se-aude tara din acest colt uitat al istoriei unde si falnicele ziduri ale cetatii templierilor sunt mancate de vreme si inghitite de pamant, am realizat acest reportaj special, pe care va invit sa–l ascultati si sa-l comentati. La fel si filmul si pozele facute la fata locului. Prin urmare. In Romania profunda de la firul ierbii sunt solutii ce trebuie de urgenta aplicate pentru ca taranul sa nu mai fie sluga proasta a societatii.

Nimeni nu poate strivi filozofia taranului roman bazata pe toleranta si mila crestineasca. Pentru ca!!! Iosif Miculit zis senatorul de la Minis imi spunea ca “taranul este talpa tarii si fara el nu se poate manca pita alba”.