Târlişua, satul renăscut din propriul mâl

un reportaj de Cristiana Sabău

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

|VEZI FOTOGRAFIILE|        |VEZI FILMUL|

Satul Târlişua nu are o poveste, are sute de poveşti, poate chiar mii. Multe din ele au ajuns pe prima pagină a ziarelor, altele au deschis jurnalele unor televiziuni, iar cele mai multe au fost îngropate sub mâl sau în uitare.

„Astfel se face că eu m-am născut într-un sat, anume Târlişua, pe care nici pe hartă nu l-am descoperit niciodată şi care totuşi există de vreme ce tatăl meu a dăscălit acolo un an de zile, iar eu însumi acolo mi-am petrecut primele luni de viaţă”.

Sunt cuvintele lui Liviu Rebreanu, inscripţionate în centrul satului Târlişua, în faţa casei unde s-a născut. Cuvintele acestea m-au făcut să înţeleg că prea multe despre acest sat n-a ştiut nimeni până să vină potopul. A venit vremea să încercuim numele lui pe hartă şi nu cu lacrimi, ci cu ceea ce am rămas noi toţi după ce Târlişua şi-a şters lacrimile.

20 iunie 2006

Jurnalul meu de reporter începe cu o după-amiază foarte, foarte caldă în care am ieşit să-mi cumpăr cireşe. De când lucrez în presă, nu am plecat niciodată de acasă fără cameră video, aparat foto sau reportofon. Se întâmpla ca, la vremea aceea, să fiu corespondentul unei televiziuni de ştiri, iar unii colegi, corespondenţi şi ei, au aflat că plouă tare la poalele Ţibleşului. Se întâmpla să fiu singura cu maşina funcţională, aşa că ne-am înghesuit vreo cinci în maşina mea şi am pornit cu viteză spre Beclean. După ce am intrat pe vale, ne-a depăşit, în viteză, o maşină cu girofar de la Apele Române, singura care mergea în acelaşi sens cu noi în timp ce toată lumea părea să o ia la goană în sens invers. Am văzut semnalele şoferilor făcute cu farurile şi am glumit pe seama faptului că tocmai aici şi-a găsit poliţia să monteze un radar. Nu pricepeam de ce oamenii ne fac şi semne cu mâna, dar, probabil că nu ne-am fi întors din drum chiar dacă ştiam ce ne aşteaptă. Nedumeriţi cum eram, am ajuns în satul Spermezeu. Deja, şoseaua era plină de apă şi nu mai puteam trece. Am parcat pe o colină şi am filmat cum un bărbat încerca să scoată dintr-o curte un bivol. Apa aproape că îi ajungea omului până la gât. Apoi am văzut apa crescând, aducând cu ea căzi de baie, butoaie şi animale şi am decis rapid că nu e de glumă şi trebuie să ne întoarcem. Nu am făcut nici măcar un kilometru că am văzut o ambulanţă oprită în mijlocul drumului. Nu se putea merge mai departe. În zona joasă, apa creştea, iar colina pe care urcasem noi era o insulă într-o mare neagră. În spatele meu, câteva maşini. Şoferii, agitaţi, au venit cu ideea să le urcăm pe munte că altfel rămânem fără ele. Am urcat cât a putut trage un motor mic. Din cer turna cu găleata, apa creştea, eram udă leoarcă. Din fericire, am găsit o casă în care ne-am adăpostit şi o bunică care ne-a dat haine. Am stat acolo până s-a lăsat noaptea, uitându-ne la apa care continua să cadă ca un torent şi la marea care se tot apropia de noi. Fără nicio posibilitate să luăm legătura cu redacţiile sau familiile noastre, am aşteptat. Am aflat apoi că prefectul a anunţat la unul din canalele de ştiri că cinci jurnalişti au dispărut între ape. Spre miezul nopţii, apele păreau să mai scadă, iar un şofer cu un camion încărcat cu animale s-a încumetat să treacă cu un ghid în faţă care căuta cu picioarele şoseaua încercând să evite şanţurile. Am lăsat maşina pe deal, unde a stat vreo două săptămâni, şi am ajuns, cu bine, acolo unde am putut anunţa că trăim, am scăpat şi suntem bine. Trecuse de două noaptea, iar alte două ore mai târziu eram gata să o iau din loc să văd totul la lumina zilei.

21 iunie 2006

La lumina zilei, Valea Ţibleşului părea lovită de un taifun. Copaci rupţi, maşini agăţate în crengile celor care au rezistat potopului, camioane întregi de buşteni proptite pe case cu pereţi dărâmaţi, animale moarte, mlaştină, mâl, foarte mult mâl, oameni împietriţi care nu ştiau de ce anume să se apuce. Nu am putut ajunge până în sat. Drumul era blocat în multe locuri, aşa că am luat-o pe jos. Târlişua părea un sat îngropat sub un morman de lemne. Sute de tone de buşteni s-au transformat într-o torpilă uriaşă care a rupt tot ce i-a apărut în cale, case, poduri, anexe. Oamenii îşi căutau rudele dispărute şi, de la o oră la alta, numărul morţilor creştea. În final, au fost 13. Pe trei dintre ei nu i-a mai găsit nimeni. Puhoiul i-a dus pe un drum fără sfârşit. Încet, încet, s-au deschis căile spre sat, camioane întregi cu militari au dat la o parte buştenii ca să poată trece maşinile. Singurul telefon funcţional din sat, de la primărie, într-o zonă aflată în afara ariei de acoperire, a devenit ţinta jurnaliştilor preocupaţi să transmită ştiri între două convorbiri oficiale şi discuţii pentru campanii umanitare. Cineva ne-a dezvăluit că există un loc unde, graţie „unei linii” de semnal pe telefonul mobil, vom putea vorbi. Locul acela a devenit ca un spaţiu de pelerinaj, însă linia dispărea când trebuia să dictezi cea mai importantă informaţie din ştire.

Pentru mine cea mai grea parte a fost să vorbesc cu oamenii rămaşi fără case, fără cei dragi. Nu ştiam ce să le spun. Nu găseam niciun cuvânt să-i mângâie. Ne povesteau tuturor jurnaliştilor care ne-am stabilit adevărate cartiere generale în sat, aproape mecanic, fără nicio emoţie, cum s-a înnnegrit cerul spre munte, apoi a început să toarne cu găleata de nu s-a mai oprit, cum nu au ştiut dacă să fugă sau să stea, cum au încercat să-şi salveze animalele, cum i-a ferit Dumnezeu şi au scăpat agăţându-se de un copac sau de vreun lemn care se proptise în vreun zid. Zile, săptămâni întregi am petrecut apoi la Târlişua, dar ce nu mi-am putut imagina vreodată, am văzut din elicopter. În locul codrilor falnici, o falie de pământ care a pornit la vale lăsând în urmă pustiul. Din vârful muntelui, oamenii au fost luaţi cu elicopterul şi duşi, în vale, la medic. Mulţi vor rămâne cu boli care nu se vor mai vindeca niciodată, cu niciun medicament. În vale, se vorbea despre poştaşul care a făcut minuni salvând pensiile oamenilor. Acest om avea să devină o legendă vie.

2006-2008

Am revenit la Târlişua, timp de aproape încă un an, de nenumărate ori. Am însoţit fundaţii umanitare care au adus ajutoare, le-am ascultat oamenilor revolta sau recunoştinţa, i-am văzut cum încearcă să-şi reclădească gospodăriile. Cei tineri au luat drumul străinătăţii şi s-au întors cu bani. Casele au început să prindă contur. S-au turnat fundaţii, se lucra zi lumină. Cel mai greu le-a fost autorităţilor să refacă podul din mijlocul satului. Cu greu s-au găsit bani şi tot cu greu s-au demarat şi lucrările. Primarul Ştefan Perhaiţă, probabil singurul din judeţ care, în aceeaşi zi, l-a primit şi pe preşedinte, şi pe premier, nu a mai candidat la un nou mandat. A ajuns, în schimb, viceprimar, dar a demisionat. Noul primar a reconstruit clădirea primăriei.

Târlişua lui 2010

M-am întors la Târlişua într-o zi de duminică. Ştiam că e singura mea şansă să-i întâlnesc pe oamenii muntelui care coboară la biserică. Am ajuns chiar la prânz când slujba se terminase, dar lumea nu se dădea dusă din centru unde am apucat să fac unele fotografii şi să filmez câteva cadre. Apoi, am pornit pe lângă Valea Izvorului spre munte, acolo de unde a pornit viitura. Preţ de câteva sute de metri am mers alături de o femeie în vârstă, dar foarte vorbăreaţă. Tanti Anuca mi-a povestit cum a scăpa ea cu viaţă fiind, în ziua potopului, la spital, cu probleme de coloană. Când s-a întors, totul era „hâd”, adică „urât”, aşa încât nu şi-a mai recunoscut satul. Cu greu a ajuns la casa ei şi s-a apucat să spele, să cureţe, să înlăture lemnele. În timp ce vorbim, se apropie o femeie care mă recunoaşte de departe şi vine direct spre mine. Îşi aminteşte că am stat de vorbă de mai multe ori. Mi-o amintesc şi eu după gestul prin care îşi duce mâna la ochi să-şi şteargă lacrimile. De fapt, i-am făcut două fotografii, aproape identice, însă la o distanţă de aproape patru ani una de alta. Tanti Maria nu-mi mai vorbeşte prea mult despre ce a reclădit dânsa. Insistă pe ce a rămas din toată încercarea: A rămas cu mai multă credinţă în Dumnezeu. Nu toţi sinistraţii s-au schimbat, spune ea, oamenii răi sunt tot răi, dar nu îi mai bagă nimeni în seamă. După potop, preotul satului, împreună cu mai mulţi săteni, au stabilit ca ziua de 20 iunie să fie „ţinută” ca o sărbătoare locală. Nimeni să nu lucreze în amintirea a ceea ce-a fost în 2006. În primul an, biserica a fost plină, spune tanti Maria, în anul următor unii au mai avut treabă, iar în biserică s-au adunat tot mai puţini oameni de la un an la altul. În curând, sărbătoarea locală va fi doar o amintire, crede ea.

Crucile

Mă despart de tanti Maria şi o iau pe vale, în sus. Mai stau de vorbă cu câţiva oameni cu care studiez casele noi construite lângă cele pe care încă se mai văd urme ce amintesc de nivelul apei. Au rămas aşa fiindcă nu a mai avut cine să le facă. Bătrânii au murit, tinerii nu au mai vrut să se întoarcă. Merg la pas cu un bunic de aproape 90 de ani care se opreşte să se închine în faţa a două troiţe, poziţionate una pe un piedestal, alta pe un trunchi de copac. Mi se pare ciudată alăturarea a două cruci la o distanţă mai mică de doi metri, una de alta şi mă opresc să vorbesc cu proprietarul.

Simion Florean îmi spune povestea crucilor printre lacrimi. Pe cea veche i-a luat-o viitura şi n-a mai găsit-o o vreme, aşa că şi-a făcut alta nouă. La un moment dat, a văzut crucea cea veche în grădina unui alt localnic, câţiva kilometri la vale. A luat-o, a cărat-o cu ajutorul unor vecini şi a adus-o înapoi. Are de gând să o ducă în cimitir, dar, până atunci, a aşezat-o, din nou, la locul ei. Pentru el şi familia lui, crucea găsită e semn că Dumnezeu nu a uitat Târlişua. Uitându-mă în jur, la satul reclădit parcă din nimic, îi dau dreptate.

Poştaşul Andrei

Nu plec din Târlişua înainte să mă întâlnesc cu poştaşul Andrei. Locuieşte acum într-o casă cu etaj, doar tencuită. Îmi povesteşte cum a vrut să facă, după potop, o casă mai frumoasă decât cea pe care a avut-o, a mai muncit prin străinătate, s-a mai împrumutat de la bănci. N-a apucat să o termine înainte de criză. Nu-şi face prea multe griji. Dacă a scăpat din potop, va scăpa şi de bănci. În legătură cu felul în care a salvat banii oamenilor, nu e niciun act de eroism, spune el cu multă modestie. A avut noroc fiindcă a agăţat geanta, sus, într-un cui şi apa nu a ajuns la ea. Îl fotografiez împreună cu soţia şi una dintre fetiţe. Abia au sărbătorit-o. Cele mari sunt la internat, la Dej.

Învăţătura dată ţării de la firul ierbii de pe munte

În faţa Primăriei, mă opresc să mai schimb două vorbe cu fostul primar Ştefan Perhaiţă care-mi spune că, în 2006, i-a asigurat pe oameni că, în 5 ani, satul va arăta cu totul altfel. Nu l-au crezut. Au trecut abia patru şi nu-l mai recunoşti. Cu criză, fără criză, Târlişua a renăscut. Timpul trece însă şi oamenii îmbătrânesc. Mulţi se vor muta în ceruri, iar casele noi vor rămâne goale, se teme fostul primar. Îl întreb ce s-a schimbat după viitura din 2006. Îmi aminteşte că atunci nu erau nici coduri, nici sisteme de alarmare, nu era mai nimic. Abia după dezastrul de pe Valea Ţibleşului, autorităţile din toată ţara au început să acţioneze altfel.

„Acum, Doamne fereşte, dacă ar mai fi situaţii de genul acesta, am şti ce să facem”, îmi spune el. Greu de spus dacă e aşa.

În minte mi-au rămas însă concluziile care s-au tras, la Bucureşti, după necazul celor din Târlişua: nu au stat cu mâna întinsă, s-au ajutat singuri. Privindu-le casele, drumurile, podurile şi chiar chipurile, ştiu că nici nu putea fi altfel. E o trăsătură a omului de la munte, să nu se lase niciodată bătut, oricât de greu i-ar fi.

Plec din Târlişua lui 2010 după mai bine de şase ore petrecute printre oameni, case noi şi vechi, cer senin, picuri de ploaie şi un curcubeu de toată frumuseţea. Am un soi de oboseală pe care am mai trăit-o şi în urmă cu patru ani când, zi de zi, mă aflam printre sinistraţi.

Atunci, pe drumul spre casă aveam sufletul gol. Acum, am închis un cerc şi mă pot uita cu un soi de pace în oglinda retrovizoare la două umbre care îşi continuă călătoria pe şosea, pe un fel de drum al destinului.

Târlişua e locul în care am învăţat că viaţa şi moartea sunt ca o zi cu cer senin, urmată de alta cu nori grei şi negri. În final, rămâne doar curcubeul.