Radio România Actualităţi îţi arată ce asculţi !

un reportaj de Cristina Moise şi Ştefan Daraban

Audio clip: Adobe Flash Player (cel putin versiunea 9) este necesara pentru a asculta acest fisier. Descarca cea mai noua versiune aici. De asemenea, trebuie ca JavaScript sa fie functional in acest browser.

VEZI FOTOGRAFIILE

Inca un drum in tara, din nou ganduri si sperante, idei noi si multe, multe framantari. Pare departe pe harta judetul Neamt, dar mai departe parca e Bicazul.

Pun harta in torpedou, mai iau o gura de cafea si imi fac curaj cu batrana mea Dacie : Hai, Luminita la plaiesi ! In spate Buzaul, mai apoi un Rm. Sarat infloritor si capitala vrancenilor imbacsita parca in centre comerciale si magazine cu materiale de constructii. Lumineaza insa ANL-urile lui Oprisan.

E 85 incepe sa se mai scuture de masini de pe la Focsani semn ca Buzaul ramane paorta de intrare si spre Moldova, dar si spre Dobrogea. Dupa o suta si ceva de km am aceeasi strangere de inima : e prea stramt drumul asta la cate mii de masini il calca zilnic.

Inca un oras, Adjud si parca se simte relaxarea Moldovei cea plina cu restaurante si pensiuni. O prima problema : la statia de benzina pun bani din buzunar pentru alimentare ! O salut virtual pe colega indemanateca de la Bucuresti care se face ca munceste ! Daca nu primeste salutul o invit pe teren, in tara ! Pe parcursul documentarii in judetul Neamt aveam sa-i mai multumesc inca o data colegei care are grija de linistea noastra !

Rasuflu cum pot si pornesc spre Bacau. De aici incepe rotirea in jurul unui sens giratoriu. Asta pentru ca nu gasesc nici macar un indicator care sa arate directia spre Roman, tinta mea din dimineata zilei de 25 mai.

Din bacauan in bacauan aflu care-i calea spre orasul Zanei si dau cu ochii de frumuseti profunde care cred ca ii tin asa de rosii in obraz pe locuitorii zonei : muntii.

Punctul de intalnire cu colegul meu Stefan Daraban este piata din Roman. E timpul sa fac o comparatie : eu provin din patria legumelor, Buzaul, zona in care salata, rosia si varza sunt regine impecabile ale pietelor, asa ca pot sa-mi fac o parere daca avem sau nu in Buzau bogatie. O piata intima, asa cum pare si orasul Roman. Dar cu forfota specifica. Apreciez numarul mare de tarabe cu seminte de flori si fasole, semn ca asa ceva se cultiva in zona. Nu pot sa plec fara sa am o discutie cu o pritena de-a mea, necunoscuta de dinainte, ci pe loc : o batrana tare simpatica. Imi recomanda sa cultiv niste flori ale caror denumire am uitat-o fix in urmatorul minut.

Si sa fac comparatia : un kg de capsuni la noi 6 lei, in Roman 8-9 lei, unul de varza la noi 1 leu, la Roman 2 lei. Rasadul la noi 1 leu firul, la ei 20 de bani.

Imi cumpar o pereche de pantaloni scurti, fac discutii pe centrul murdar, dar cu arhitectura fantastica si dau u ochii de masina colegului.

De aici, ghid este dansul. Si sa vedeti cate are de spus. Oameni, locuri si intamplari. Peste 30 de ani de cariera in radio si mii de amintiri legate de fiecare loc in parte. Pentru mine urma sa inceapa poate cea mai faina incursiune in frumusete. Asa ca cititi mai departe !

Primul popas… la Dulceşti, pe drumul care duce spre Piatra. E acolo un han, iscusit aşezat, la ieşirea din localitate, unde, nu-i greu de intuit, la o ceaşcă de cafea, am pus ,,Neamţul,, la cale, întorcînd harta lui pe toate feţele.

Ideea de ajunge la Cetatea Neamţului, despre care discutasem iniţial, ca fiind punctul nostru de pornire, a căzut. În treacăt fie spus, gîndeam ca de la înălţimea zidurilor ei să privim în largul Ozanei ,,cea limpede şi frumos curgătoare,, şi să vedem cum se împacă omul cu natura. Aveam şi argumentul că cetatea este complet restaurată şi pregătită pentru a fi reintegrată circuitului turistic, momentul iaugural fiind pregătit pentru primele zile ale lunii iulie.

Ne-am hotărît însă repede. Mult prea ispititoare ni se părea Valea Muntelui, cu Bistriţa zăpoarelor şi cu sumedenia de tentaţii oferite doritorilor în orice anotimp. În plus, era şi năduful unor mari iubitori de natură, de care aveam ştiinţă, în legătură cu ,,fenomenul PET-urilor,, de pe luciul apei de la Bicaz, o pacoste, dar şi o mostră de comportament iresponsabil faţă de natură, faţă de frumuseţile ei.

Ne-am propus, astfel, să surprindem natura vie în contrast cu somnolenţa spiritului civic şi dormitarea celor chemaţi să vegheze la buna stare a mediul înconjurător.

Marea… dintre munţi

… Aşa i s-a spus lacului a cărui sete de durată este ostoită de peste 40 de ani de şuvoaiele care vin prin albia Bistriţei. Are peste 3.000 de hectare şi peste 1,2 miliarde metri cubi de apă, atunci cînd este plin. Lungimea lui, la fel, impresionează ; circa 30-35 de kilometri pot fi străbătuţi cu vaporaşul, pînă aproape de Poiana Largului.

Dar nu numai atît. Două porturi, cu ambarcaţiunile lor ţin treaz marinăritul în zonă şi fac casă bună cu ideea de turism. Unul este, se zice, portul vechi, iar celălalt, la care noi am ,,acostat”, fiind, după spusele, stăpînului său, Gheorghe Munteanu, un marinar sadea, doar o amenajare turistică, cu un vaporaş şi cîteva bărci pentru plimbări, hidrobiciclete şi ce se mai cere lîngă luciul unei ape, precum marea.

El ne-a pus în temă cu multe cîte se întîmplă pe lac, dar şi pe marginea lui..

Are un contract cu Hidroelectrica Neamţ. Ei dau banii, iar el adună de pe luciul apei mizeriile venite din amonte: resturi vegetale, capete de buşteni şi mai ales PET-uri, cantităţile uriaşe de recipiente din plastic aruncate iresponsabil de mai toţi cei care locuiesc pe Valea Bistriţei.

Ne duce cu vaporaşul în diverse locuri unde se adună gunoaile, ne arată cum strînge, ca într-un corset, PET-urile odată adunate, pentru a le expedia pe culori, la o fabrică din Buzău şi ne spune indignat că ceva trebuie făcut.

- Nu văd soluţia, i-am replicat, încercînd să dezvoltăm ideea.

- Eu o am, sări el, sigur pe ceea are în cap…

Aşa am aflat că treaba îl preocupă cu adevărat, numai că nu ţine de el. Cică, la magazine, peste tot în ţară, să nu se mai vîndă nimic îmbuteliat în plastic dacă nu se aduce la schimb un alt recipient, tot din plastic.

Am făcut ochii mari, eu şi Cristina, după care am izbucnit toţi în rîs. Toţi trei ştiam întrebarea:cine să hotărască o asemenea măsură şi cine să o pună în practică?

Oricum, ideea ne-a urmărit pe tot parcursul deplasării, pentru că mai mereu am fost în preajma apei şi preocupaţi de ceea ce vedeam.

Care cercetare?

Bistriţa produce lumină. Hidrocentralele ce o împînzesc se ştiu… Ceva-ceva se mai ştie şi despre baza de cercetare existentă în zonă încă din anii 80, destinată studierii creşterii păstrăvului. Era şi un batiscaf, un laborator subacvatic, fără propulsie unde se cerceta fauna lacului şi unde se pregăteau viitorii specialişti – studenţi ai Universităţii din Iaşi. Acum bate vîntul. Nu mai e nimic. Doar ziduri înnegrite. E drept, în apa lacului, cei care au cunoştinţă de păstrv fac posibilă acum creşterea intensivă acestei specii de peşte. Este o unitate ce ţine de silvic, de un institut de cercetare, dar care nu mai are nimic cu ideea pentru care a fost înfiinţată.

Acolo am aflat despre lostriţe. Curiozitatea era cu deosebirea a Cristinei care, în documentarea ei, nu aflase prea multe…A întrebat ba pe unul, ba pe altul, însă degeaba. Într-un tîrziu a apelat la un om în vîrstă, a cărui înfăţişare aducea mai mult a pescar amator, ars de soare la statul pe marginea bălţilor. Ne-a spus că se numeşte Mihai Constantin… că se trage din echipa de cercetători care a lucrat acolo şi că batiscaful i-a fost de multe ori casă în adîncurile lacului.Acum este la pensie, iar pasiunea de care este stăpînit îl ţine aproape de apă.

Cît despre lostriţe, bătrînul cercetător ne-a spus că acestea se trag, ca şi păstrăvul şi somonul din familia salmonidelor. Se găseşte în lacul de la Bicaz, împreună cu păstrvul sălbatec, şi poate ajunge la 15-20 de kilograme. Carnea lui ar fi cu două clase peste cea a păstrăvului. Este un peşte pe cale de dispariţie, motiv pentru care a fost inclus în categoria monumentelor naturii, fiind protejat de lege. Pescuitul lostriţei este interzis. Se apreciază că ar mai exista 15-20.000 de exeplare, însă numărul lor exact e greu de stabilit.

Iar ca o curiozitate, tot cercetătorul ne-a spus că în lacul de la Bicaz sînt exemplare de peşte care au vîrsta acumulării, de peste 40 de ani, adevăraţi monştri pentru luciul respectiv de apă.

Marea problemă: WC-ul!!

Nu-i prima dată cînd aud. De ani buni cei care au pus pe picioare o pensiune la coada lacului se plîng de faptul că toţi cei aflaţi în trecere, turişti de ocazie sau organizaţi în grupuri, cînd opresc să ia o gură de aer, să admire muntele, caută cu disperare un grup sanitar. Cum nu-l găsesc, pentru că nimeni nu se gîndeşte să amenajeze aşa-ceva, năvălesc în interiorul pensiunii, de unde şi oful celor care tot aşteaptă de ani buni rezolvarea problemei.

Au bătut la uşi locale şi judeţene, dar tot degeaba.

O nimica toată ar zice cineva, dar cîte asemenea ,,nimicuri” nu sînt la vedere şi cîte nu-i revoltă pe cei veniţi de departe.

A doua sau a treia zi de şedere în zonă am ajuns la Borca. Drumul mai departe, spre Vatra Dornei, e greu de descris. Gropi şi denivelări în asfaltul de mult pus la tot pasul, iar la Mădei, un sat peste care cade pădurea ca într-o poveste, muzeul gîndit cîndva de un dascăl al locului, este abandonat. Cu lacătul pe uşă şi cu geamurile sparte, clădirea care se dorea a păstra oglinda tradiţiilor locale a ajuns să-i revolte chiar şi pe… localnicii care-şi varsă năduful pe mai marii comunei. Neglijenţă. Indiferenţă. Lipsă de respect.

Dacă ne-a plăcut ceva pe itinerarul străbătut?

Ooo! Multe…!! Natura atît de generoasă. Pădurea, muntele numeroasele construcţii noi, gîndite a fi viitoare pensiuni, plimbarea cu vaporaşul pe lac, biserica din lemn, monument istoric, de la Fărcaşa, tăria oamenilor de înfrunta vitregiile naturii,la vreme de iarnă cînd se formează zăpoarele, respectul multora dintre ei pentru tradiţiile locului şi starea lor sufletească de a ne fi primitoare gazde… Şi… nu am spus totul…

Dar cum la fiecare subiect abordat o concluzie trebuie trasă, preluînd vorbele marinarului nostru, zicem şi noi ca el: ceva trebuie făcut.

Prea frumoase locurile Neamţului, multe şi de mare interes însemnele de cultură şi de civilizaţie din această parte a ţării, o lume a satului încă păstrătoare de tradiţii şi obiceiuri, dar mult prea puţin efort investiţional din partea celor cu obligaţii în domeniu, din partea statului, pentru a se pune în valoare frumuseţile şi bogăţiile care dau măreţie zonei.

Şi… dacă avem dreptate în demersul nostru, fiţi alături de noi. Rămîne să vă cunoaştem părerea.