Transcriere realizată de Agenţia de Presă RADOR

Emisiunea” Obiectiv, România” – Realizator: Daniela Matei

“Reporter special” – Reporteri: Ilie Pintea şi Mario Balint

Când intri în Valea Jiului de pe defileu un indicator modest te anunţă că eşti în Aninoasa, deşi mai ai de mers până să ajungi în cel mai mic oraş al regiunii, care a fost comună până în 1989. Orăşelul ăsta, ca cele mai multe dintre aşezările Văii Jiului, a crescut în jurul minei. Şi mina le-a dat totul oamenilor de-aici. Minele au ridicat biserica, şcoala şi fostul cazinou, şi tot minerii au fost cei care au sprijinit bugetul local, pentru că mina era cel mai important contribuabil. Zic ‘era;’, pentru că de 3 ani Mina Aninoasa nu mai există. Clădirile administrative au rămas în picioare, turnul puţului se ridică semeţ peste oraş, dar minerii au fost risipiţi care încotro. Şi ultima tonă de cărbune, extrasă în aprilie 2006 în acordurile funebre ale Fanfarei minerilor, a pus capăt unei istorii de peste un secol. Decizia închiderii minei Aninoasa a fost luată la vremea aceea din considerente economice, pentru că, deşi aici mai sunt rezerve de cărbune pentru încă 100 de ani, costurile de exploatare erau prea mari.Ilie Botgros e primar de 17 ani în Aninoasa şi a lucrat la mina care acum nu mai e încă din adolescenţă. Nici acum nu poate vorbi fără lacrimi în ochi despre locul în care atâtea generaţii de mineri au dat ţării cât mai mult cărbune.

Ilie Botgros: Mina Aninoasa s-a deschis în 1885, una dintre minele bune, cu cărbune de bună calitate. Eu zic că în jurul minei în toţi aceşti 130 de ani a gravitat toată comunitatea din Aninoasa, probabil, şi nu probabil, ci sigur s-a dezvoltat în jurul minei pentru că la perioada anului 1989 în Aninoasa erau 7.800 de locuitori. Acum mai sunt 5.200. Mina, sigur, a fost generaţii peste generaţii, cu rezultate deosebite, cu oameni harnici şi, un lucru foarte bun, în jurul minei s-au dezvoltat şi cultura şi sportul. Minerii au construit şi o biserică, Biserica ortodoxă “Sfântul Niculae”, de deasupra Primăriei, e construită de mineri. Deci, una peste alta, amprenta minei a fost pe tot ceea ce a însemnat viaţă economică şi socială în Aninoasa şi acum sperăm să o păstrăm în memorie, dacă altfel nu putem, prin înfiinţarea unui muzeu al mineritului.

Reporter: Având în vedere faptul că întreg oraşul practic s-a dezvoltat în jurul minei, spuneţi-mi cât de dramatic a fost momentul închiderii acestei exploatări?

Ilie Botgros: Din punct de vedere emoţional a fost dramatic, pentru că din punct de vedere economic nu a fost dramatic deoarece, aşa cum ştiţi şi dvs, toţi cei care erau angajaţii minei au fost redistribuiţi la alte exploatări miniere, deci nu au ieşit în afara sistemului, dar am pierdut în jur de 22 de miliarde de lei vechi la bugetul local, bani siguri care veneau, cel puţin în ultimii 4 ani au venit. Emoţional, impactul a fost foarte mare. Cinci, şase generaţii de la 1880 încoace au trecut pe la mină şi totul s-a învârtit în jurul Minei Aninoasa.

Reporter: Întreaga comunitate a resimţit din plin efectele închiderii minei. Pentru foştii mineri şi pentru familiile lor amintirile despre vremea în care sirena de pe turnul puţului anunţa începerea unui nou schimb, sunt şi acum dureroase.

-: Era o frumuseţe. Era o plăcere, într-adevăr, să locuieşti în Aninoasa, şi să munceşti la mina Aninoasa care avea un colectiv extraordinar, extraordinar. Un colectiv închegat, un colectiv într-adevăr care se îngrijea de om. Minerul era o personalitate atunci, să ştiţi. Acum nu mai e nimic. Noi, care am ieşit la pensie acum 20 şi ceva de ani, când a fost ziua de închidere de minei nu am participat, că aveam durere.

-: Eu am stat lângă Târgu Mureş. Când m-am căsătorit am venit aici.
Reporter: Soţul era miner?

-: Soţul era miner. Şi atunci a mers bine. Totuşi, mai altfel a fost. Şi mulţi, mulţi mineri au venit şi au lucrat. Au fost case frumoase, blocuri frumoase. Acolo a fost un parc. Acum nu mai e nimic.
Reporter: A fost mai greu după ce s-a închis mina? Aţi simţit că e mai greu?
-: Da. Păi cât a fost mina ştiţi că au fost locuri de muncă. Majoritatea erau angajaţi la mină, că la mină a fost toată baza. Dar o dată ce s-a închis mina, au decăzut toate, au rămas toate la pământ.
Reporter: Cum vedeţi viitorul oraşului Aninoasa după ce mina s-a închis?
-: Catastrofal, catastrofal, fiindcă noi ne dăm seama într-adevăr că singurul agent economic care putea într-adevăr să ajute obştea Aninoasei a fost mina.

Reporter: Primarul zicea mai devreme că la Aninoasa totul se învârtea în jurul minei. Lucrul acesta s-a întâmplat şi după închiderea exploatării, când vreme de un an şcoala din oraş s-a mutat la fosta mina.
Didina Botgros, directoarea Şcolii generale “Sfânta Varvara” din localitate: Am desfăşurat un an şcolar în fosta clădire administrativă a minei Aninoasa, care s-a închis, şi pentru un an de zile noi am dat din nou viaţă acestei incinte a Exploatării miniere Aninoasa. Atât cadrele didactice, cât şi elevii îşi amintesc cu plăcere de fiecare clipă, fiecare moment, fiecare eveniment extraordinar petrecut în anul şcolar trecut. Un an în care, în ciuda condiţiilor în care am lucrat, a fost un an cu rezultate deosebite.

Reporter: Dacă mina ţine deja de amintire, prezentul oraşului e unul care nu poate fi zugrăvit în culori vesele nici de statistici, nici de optimismul autorităţilor locale. În prezent, aproape 400 de localnici mai lucrează în minerit la exploatările învecinate, iar alţi 1.600 muncesc la firmele care au sediul în Aninoasa. Ca să atragă investitorii, Consiliul local le pune la dispoziţie teren gratuit. Dar chiar şi aşa, interesul oamenilor de afaceri pentru orăşelul pierdut între dealuri e foarte scăzut. Că oamenii de-aici nu trăiesc pe picior mare o dovedeşte şi faptul că în această săptămână primarul a plecat din casă-n casă pentru a convinge oamenii să-şi plătească impozitele.
Ilie Botgros: Avem 7 echipe, în frunte cu mine, cu viceprimarul, cu secretarul şi cu funcţionarii publici vom merge să ducem muncă de lămurire cu cetăţenii să-şi plătească din impozite. Sigur că nu suntem absurzi, că sunt greutăţi, dar orice ban venit în plus la Primărie faţă de luna trecută, să zicem în această lună, este un bun câştigat de către bugetul local, şi atunci putem să facem paşi în faţă. Am mai avut o perioadă de blocaj, am ieşit din acea perioadă. Sigur că mai avem nişte executări silite pe care trebuie să le ducem la bun sfârşit. O să le plătim şi pe acelea. Deci în momentul de faţă noi suntem vitregiţi de soartă că avem sub 10.000 de locuitori şi cam trec programele, fondurile structurale şi fondurile de coeziune pe lângă noi. În acest sens studiem posibilitatea de a ne asocia cu Primăria Butnaş şi Petroşani pentru nişte investiţii. Deci comunitatea noastră are nevoie de fonduri din afara bugetului în momentul de faţă. Totul depinde de noi cum ne mişcăm şi, bineînţeles, trebuie să facem şi proiecte.

Reporter: Şi într-adevăr, proiectele administraţiei locale nu au lipsit. Cel mai ambiţios dintre acestea pare şi acum, când a primit finanţarea, de domeniul literaturii fantastice, pentru că va face din Aninoasa un uriaş parc de distracţii în care atracţia numărul unu va fi un Muzeu al Mineritului, unic în România, amenajat chiar în subteran. Când i-a venit această idee, Ilie Botgros nu a vrut decât să păstreze în picioare turnul puţului, pentru ca generaţiile viitoare să poată să redeschidă mina. Însă oficialii Băncii Mondiale au fost încântaţi de proiect, pe care l-au finanţat cu peste două milioane de dolari.

Ilie Botgros: Proiectul cu Muzeul Mineritului va începe foarte repede, probabil în maxim două luni de zile. Costă aproximativ 2,2 milioane de dolari, în totalitate de la Banca Mondială. Noi vrem ca acest muzeu să arate într-adevăr care este viaţa de miner, adică să vii turist, să intri deja la vestiar, să-ţi laşi hainele de turist şi să iei salopetele, lampa, masca, casca, să vizitezi puţul principal şi rampa puţului care rămâne în picioare, să mergi să vizitezi casa maşinii, să intri în depozitul de exploziv, să mergi către garajul de diesele, două diesele cu căruciore, să poţi să parcurgi istoricul mineritului de la 1880 până în zilele noastre pe un tunel care leagă Aninoasa de Piscu, două foste mine, în lungime de 880 de metri, şi să te întorci înapoi. Deci să vii să intri după aceea la staţia de salvare să iei o gură de oxigen ca orice salvator când ieşi dintr-o acţiune din mină. Dar trebuie să mai facem şi un parc de distracţie pe partea exterioară, cum vă explicam, plecând de pe puţul principal, pe funia cu tiroliană până în pădure, prin copaci, ajungând în Piscu, dar întorcându-te prin muzeu ca să vizitezi istoricul prin tunel, după care să poţi să mergi să faci iară o baie şi să-ţi laşi banii aici. Noi sperăm să reuşim cu cele două proiecte şi să dovedim că Aninoasa poate să trăiască şi fără minerit şi, mai mult decât atât, să facem un altfel de turism decât schiul în Valea Jiului.
Reporter: Optimist incurabil, primarul Aninoasei e convins de reuşita proiectului său, chiar dacă muzeul din mină va trebui să atragă peste 17.000 de vizitatori pe an ca să nu dea faliment. Cu toate acestea, ca să ajungă la fosta mină, turiştii trebuie să parcurgă un drum plin de gropi, care abia anul viitor va intra în reparaţii, iar felul în care arată oraşul nu te duce cu gândul la distracţie, ci mai degrabă te întristează.Dincolo de optimismul cu care administraţia locală îşi hrăneşte visele, oamenii din Aninoasa sunt blazaţi şi lipsiţi de speranţă. Pe Strada Libertăţii, acolo unde oamenii trăiesc în colonii, construite cu peste un secol în urmă, şi încă mai au în spatele casei cuptorul în care coc pâine, sărăcia e la ea acasă.

Reporter: Aveţi copii?

-: Da, am doi.

Reporter: Şi ce fac? Sunt tineri? Unde lucrează?

-: Nu lucrează nicăieri, pe capul meu, aici, cu copii, cu neveste.

Reporter: Are vreo şansă tineretul din oraşul acesta?

-: Nu. Aici, nu, nu se poate. Dar suntem săraci, pe cuvântul meu de onoare. Suntem săraci, în colibele astea , stăm aici, în grajdurile astea? Unde să mă mai mut, dacă din ‘70 stau aici? Unde să mă duc, cu bărbat bolnav şi cu copiii care nu lucrează nicăieri? Unde să mă mai duc? Ce speranţă să mai avem? Nimic, mor copiii de foame aici. Dacă vreţi să ne credeţi, bine. Vă arat şi cuponul de pensie, şi al meu, şi al soţului. El lucra la mină. Ce pensie e aia? Foarte greu, domnule.
-: Tineretul se vede că nu are nici un viitor, fiindcă locuri de muncă în Aninoasa nu există absolut deloc, iar batrânii s-au resemnat şi aşteaptă. Şi să ştiţi un singur lucru: că noi, pensionarii, nu ne văităm atât de mult. Atât cât este pensia, mare, mică, şi majoritatea au pensiile foarte mici, dar vine. Dar ne întrebăm şi ne punem întrebarea ce fac aceşti copii în Aninoasa? Nu au nici un viitor.
-: Ar fi bine să se deschidă locuri de muncă, mai multe, că sunt mulţi care trăiesc de pe o zi pe alta.

Reporter: Ce poate face un tânăr aici, în Aninoasa?

-: Ce ar putea să facă? Să plece prin alte părţi la muncă. Deci cum ar veni, în oraşe mai mari, Constanţa, în Timişoara, Oradea. Aici locuri de muncă nu sunt. Sunt, dar prea puţine. În rest, cu munca e cam grav. Nu îşi dă nimeni interesul cu nimic, să facă ceva.

Reporter: Ce credeţi că ar trebui făcut pentru oraşul ăsta?

-: Nu ştiu. Locuri de muncă – asta ar fi o soluţie, care e cea mai gravă din toate, locuri de muncă. E cam greu şi cu medicul aici. Dacă e ceva trebuie dat telefon după urgenţă şi vine salvarea de la Petroşani.

Reporter: V-aţi gândit să vă mutaţi de aici?

-: Dacă aş avea unde sau să am o sursă de bani, ar fi o minune.

Reporter: De ce credeţi că are nevoie oraşul cel mai mult?

-: Dispensar, măcelărie, piaţă. Nu avem nimic aici.

Reporter: Şi cum faceţi cumpărăturile?

-: Le luăm de la Petroşani când mergem. Dar sunt scumpe.

Reporter: Aşa săraci lipsiţi de speranţă cum sunt, oamenii din Aninoasa au cu ce se mândri şi, la fel ca orice comunitate provincială, contabilizează cu grijă olimpicii care s-au remarcat la concursurile naţionale. Corul, care e invitat permanent la Festivalul “Mamaia copiilor”, parteneriatul cu Microsoft obţinut de şcoala din oraş, dar mai ales rezultatele de excepţie ale arcaşilor. Puţină lume ştie că cel mai bun club de tir cu arcul din România funcţionează de 50 de ani la Aninoasa, iar sportivii de aici au o cameră a trofeelor demnă de invidiat, unde sunt păstrate cupele obţinute la concursurile naţionale, europene sau mondiale. Jumătate din lotul naţional de tir cu arcul e format din sportivii din Aninoasa, iar când am vizitat baza sportivă în care se antrenează am aflat că se pregăteau să plece la o competiţie în Polonia. Trasul cu arcul nu e treabă uşoară, şi nici ieftină, aşa cum mi-a explicat unul dintre sportivi, Radu Rădoi.

Radu Rădoi: Tehnica contează cel mai mult, antrenamentul. Dar, oricum, nu este uşor de încropit.

Reporter: Cred că e şi destul de scump.

Radu Rădoi: Un arc cum este acesta ajunge undeva, fără accesorii, deci fără toate astea, ajunge undeva în jur de 1.200 – 1.300 de euro. Foarte mult antrenament, ochi buni, să stea bine psihic. De când ştiu eu, tirul cu arcul a fost un specific…, cel puţin aici, în Valea Jiului, Aninoasa este singurul oraş care are un club de tir cu arcul. Deci este cel mai bun club de tir cu arcul din ţară la ora actuală. La ora actuală avem…. cei mai valoroşi arcaşi din ţară sunt la Aninoasa.
Reporter: Când am plecat din Aninoasa primarul ne-a asigurat că o să ne invite, peste 3 ani, la deschiderea ineditului muzeu găzduit de fosta mină. Şi era convins că reuşita acestui proiect va fi o lecţie pentru toate comunităţile mici, dar cu vise mari. Rămâne de văzut dacă micul oraş mineresc va câştiga pariul cu turismul, şi dacă viaţa oamenilor de aici se va schimba. Până atunci, peste Aninoasa pluteşte aceeaşi linişte melancolică a târgurilor prăfuite, iar foştii mineri mai ridică din când în când ochii spre turnul puţului, aşteptând parcă semnalul care să-i cheme la şut…
*
Realizator: De trei ani, cel mai mic oraş al Văii Jiului se zbate în sărăcie, după ce mina în jurul căreia se dezvoltase întreaga comunitate a fost închisă de către stat. Autorităţile locale au rămas fără cel mai important contribuabil şi câteva generaţii de mineri au asistat cu lacrimi în ochi la extragerea ultimei tone de cărbune. Acum, când criza înăspreşte şi mai mult chipul crud al realităţii, locuitorii oraşului mineresc sunt mai lipsiţi de speranţă ca oricând. Nu şi autorităţile care, pline de optimism, speră ca fosta mină să devină muzeu, iar Aninoasa să fie în curând un imens parc de distracţii, ce-i drept cu ajutor de la Banca Mondială. Tragem concluziile cu Ilie Pintea şi Mario Balint. Bun găsit la amândoi. Ilie, cred că, poate, nu ştiu dacă numai tu ai fi în măsură să răspunzi la întrebarea asta, dar fiind mai de prin partea locului, am putea vorbi de soluţii pentru ajutorarea acestei zone? Se poate face ceva? Şi mai ales cine ar fi trebuit să aibă urechi să asculte acest material?
Ilie Pintea: Mie îmi place ideea cu parcul de distracţii şi aştept momentul când toată România o să fie un imens parc de distracţii, pentru că pe vremurile astea de criză pare, nu ştiu cum să zic că pare, ridicol poate, să vorbesti de asemenea proiecte. Uite că cei de la Banca Mondială au luat în serios ideea primarului din Aninoasa şi au finanţat cu bani grei acest proiect, ceea ce înseamnă şi-au pus toate speranţele în dezvoltarea lui. Cred că oraşele astea mici, cum este Aninoasa, şi cum este Anina, de care Mario vă poate spune mai multe imediat, la fel, un orăşel minier care a încremenit în sărăcie după tot ceea ce însemna minerit, activitate de bază, s-a terminat, oraşele astea mici au nevoie în primul rând să fie ajutate să obţină fonduri europene. Primarul spunea în reportajul anterior că va trebui să se asocieze cu încă două oraşe învecinate ca să poată accesa fondurile de coeziune. Poate că aici ar putea să facă ceva cei de la Ministerul Dezvoltării sau reprezentanţii guvernului, în general, pentru a facilita accesul comunităţilor mici la fondurile europene, care au venit după aderarea României, pentru că cele de preaderare, cum ar fi ISPA sau SAPARD au fost accesibile şi acestor comunităţi. Cum spuneam, Aninoasa este doar un exemplu. În ţară sunt foarte multe astfel de orăşele. De altfel, ideea noastră era să continuăm această mini-serie a oraşelor monoindustriale cu Anina, un orăşel pe care Mario îl cunoaşte foarte bine.
Mario Balint: Mă bucur că Ilie a adus vorba de parcul de distracţii şi îmi place brandul ăsta de ţară, România, un imens parc de distracţie. Am citit zilele acestea că Uniunea Europeană acordă fonduri nerambursabile pentru înfiinţarea de parcuri de distracţie în zone rurale. De ce nu, aceste mici orăşele miniere în care mineritul s-a dus pentru totdeauna, pot fi asemuite cu localităţile rurale, pentru că atât a mai rămas, locuitorii şi casele prăfuite de cărbune în aceste oraşe. Viaţa s-a stins odată cu minele. Vorbea Ilie de Anina. Ei bine, îmi place pachetul ăsta Anina – Aninoasa, de fapt sunt peste munte. Anina, oraşul în care mineritul a început la 1770, este pe partea cealaltă a muntelui, paralel cu Aninoasa. Şi acolo a fost o tragedie extraordinară atunci când puţul minei a fost dărâmat practic la Anina. Mineritul s-a închis sub un capac de beton, pe care nu ştiu cine îl mai poate deschide. Cea mai adâncă mină din Europa, o exploatare de 1.300 de metri pe verticală, s-a dus. Se punea problema unui parc de distracţie, a unui muzeu al mineritului acolo, la Anina, cea mai veche exploatare minieră din ţară, dar, aşa cum a venit această idee, aşa a plecat. De aceea eu nu cred în ideea parcurilor de distracţie. Aş vrea să mai spun doar un singur lucru. Este, cum să spun, este foarte trist să vezi ce se întâmplă, aceste două orăsele minere, aceste două guri de mină în jurul cărora s-a construit o societate, s-a consolidat o societate, a apărut o viaţă culturală intensă, au plecat să moară cu demnitate, aş spune eu, la fel cum pleacă elefanţii atunci când simt că li se apropie sfârşitul, pleacă într-un loc numai de ei ştiut, acolo, în cimitirul elefanţilor. Îmi aduce aminte un spectacol, o piesă de teatru a unui autor italian, nu reţin numele, jucată pe scena Teatrului de Stat din Reşiţa la un moment dat, cu Adriana Trandafir cap de afiş, “Aceşti sărmani elefanţi” – e vorba tocmai despre demnitatea cu care pleacă oamenii mari, oamenii măreţi, aşa cum au fost…putem vorbi de aceste mine, pleacă şi se sting în uitare, din conştiinţa noastră poate.
Realizator: Credeţi poate că acest subiect ar fi fost interesant, acum, că tot suntem într-o campanie electorală, ar fi fost o temă interesantă pentru cei care se pregătesc de aceste alegeri?
Ilie Pintea: Eu cred că le-am vândut gratis o idee foarte bună candidaţilor la alegerile europarlamentare, care în loc să trateze la alegerile acestea care vizează Parlamentul European teme de interes local, ar putea foarte bine să abordeze tematica aceasta, cum facem să atragem fonduri europene şi către localităţile mici, pentru că şi oamenii din orăşelele astea votează, şi cei din Aninoasa, şi din Anina, şi cei din Uricani, şi cei din Petrila. Toţi votează, dar nici un candidat până acum nu a avut atâta imaginaţie încât să aplice punctual ceea ce va face el dacă va fi ales în Parlamentul European, adică să facă lobby pentru ca şi orăşelele acestea mici să beneficieze de banii europeni râvniţi nu doar de marile oraşe, ci mai ales de orăşelele astea mici. Şi pentru ca să închei în aceeaşi notă ca şi Mario, aş spune doar că noi, cei care trăim în zonele miniere, resimţim poate mai profund decât cei din alte părţi ale ţării poveştile acestea, pentru că am asistat la două închideri de mine şi amândouă au fost aproape ca o înmormântare, dacă nu mai mult…
Mario Balint: Mai mult decât o înmormântare.

Ilie Pintea: Mai mult decât o înmormântare pentru că până la urmă înmormântează o tradiţie veche de generaţii, speranţele atâtor şi atâtor generaţii de mineri care, iată, nu mai au continuitate.
Mario Balint: Cu o idee economică importantă aş vrea să închei eu, pentru că, acum, în perioada în care aurul negrul, petrolul se scumpeşte de la o zi la alta, când gazul ne pune probleme, exploatările miniere şi extracţia petrolului din cărbune, dar şi a gazului de mină ar putea fi o afacere foarte bună pentru statul român aş putea spune şi pentru noi, cei care beneficiem indirect de aceste produse.

Realizator: Cu siguranţă aveţi multe să ne spuneţi, mai ales după acest reportaj bine documentat. Ilie Pintea, Mario Balint, mulţumim. Reportajul despre “Aninoasa – agonie şi extaz” îl găsiţi şi pe site-ul www.veziceasculti.ro. Continuăm şi săptămâna viitoare seria reportajelor speciale.