Deșertul din câmpie

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

un reportaj de Mihai Bădescu

Ca pe orice jurnalist interesat de controversele României secolului XXI, transformarea sudului ţării într-un deşert arid şi sterp este un subiect ce mi-a strârnit interesul din prima clipă în care mi-a trecut pe la urechi. Contestat de unii acceptat de alţii, dar ce-i mai important şi mai grav, ignorat complet de autorităţi, deşertul românilor pune în fiecare an noi fire de nisip la temelia unei case ce se năruie purtată de vânt, dar în urma căreia se naşte încet dar sigur Sahara României

O realitate sumbră şi complexă şi tocmai de aceea dificil de luat în peniţă şi mărturisesc că nu puţine au fost momentele în care mi-am dorit să o aduc în casele dumneavoastră. De fiecare dată, însă, întâmplări independente de dorinţa mea m-au îndepărtat să duc la bun sfârşit proiectul. Fericita ocazie s-a ivit atunci când un bun prieten şi coleg aflat pe baricade la centru mi-a propus realizarea unui „scurt metraj” de 2 – 3 minute pe această temă. Dacă-i ordin cu plăcere mi-am spis, iar până la urmă „scurt metrajul” s-a transformat într-un reportaj mai amplu pe care-l aveţi aici şi acum în variantă audio-video.

Povestea deşertului românesc la Radio România începe cu Ramona. Aşa am botezat-o, Ramona, pe bătrâna (vreo 35 de ani la activ, cu ceva reparaţii „capitale”) Dacie, dar tovarăşă de nădejde în atâtea călătorii şi pe atâtea cărărui, pe care care mai mult ca sigur silenţioasele Mercedes-uri nu le-ar fi străbătut cu atâta curaj niciodată. Şi astăzi, biciuită de colegul responsabil cu filmul, Ramona străbate hotărâtă întinderea modernă din smoală şi toarce precum o pisică aşezată la gura sobei în zi friguroasă de iarnă. Ca şi noi şi ea pare şi poate chiar e izbăvită de arşiţa verii căci, de câteva zile bune, cerul şi-a slobozit baierele şi a turnat peste oameni ploaie aducătoare de belşug. E paradoxal, căutăm arşiţa şi deşertul, dar afară timpul e răcoros, iar cerul înorat. Dar cum timpul presează pornim în căutarea pustiului cu gândul că cine ştie, poate vom avea noroc.

Ne oprim pentru prima dată în comuna Burila Mare, este primul loc despre care am auzit că nisipurile au început să-l ia în stăpânire. Aşa că nu ne miră când pe câmp, în dreapta dăm cu ochii de o suprafaţă galben-roşietică. O lăsăm pe Ramona să-şi odihneacă oasele, iar noi ne îndreptăm către pustiul pe care parcă n-a dat strop de ploaie de cine ştie când. Suprafaţa e stoarsă de orice picătură de apă, iar când iau în mână o bucată de pământ, nisipul mi se scurge printre degete spulberat de vântul care adie uşor. Brusc trăiesc un sentiment de pustietate, accentuat imediat de ţăranul care se apropie cu bicicleta. Îl oprim şi omul îşi începe povestea: „Cum să nu se extindă nisipurile dacă oamenii nu au ani să cultive pământurile?” ne întreabă retoric. „Sunt săraci oamenii pe aici, sunt săraci de bani”. Bătrânul îşi continuă drumul, la fel şi noi şi câţiva kilometri mai încolo întâlnim o femeie care păzeşte câteva căpriţe aflate la păscut pe iarba aproape uscată. Se cam întind nisipurile pe aici maică, o întrebăm noi. „Se extind, maică, cum să nu se extindă. Dacă s-au tăiat perdelele de protecţie. Şi acum nu bate vântul, dar să vedeţi cum e când bate vântul că nu se poate circula pe aici de praf!”. Bătrâna rămâne în urmă alături de animalele ei, iar pe noi Ramona ne poartă din nou către „Sahara” nisipurilor mişcătoare din Mehedinţi.

E următoarea destinaţie, Gogoşu. La Primărie avem noroc şi dăm de nea Jenică, agricultor cu ştate vechi în sat. Omul cultivă 200 de hectare de teren, dar spune că producţiile nici n-ar exista dacă plantele n-ar fi „îndopate” cu chimicale. Aici pământul e stors de vlagă, nu mai dă roade. Aproape 5000 de hectare din suprafaţa agricolă a comunei a fost luată în stăpânire de nispuri. Şi ca să ne convingă că spune adevărul ne duce pe un teren aflat la marginea satului. Cât vezi cu ochii numai nisip şi terenuri necultivate. Aici odată era Raiul pe pământ vrea să ne convingă agricultorul, dar când privim în jur parcă ne vine greu a crede. Şi totuşi, realitatea de la Gogoşu ne trezeşte. Sahara românească e reală, ea există! Mai zăbovim puţin, cât să ne ispitim interlocutorul, îl ducem din nou la primărie, apoi facem cale întoarsă. O nouă ploaie de vară ne strică planurile şi apoi mai avem şi alte treburi.

Reiau ultima parte a poveştii nisipurilor din Mehedinţi peste două zile. E vineri, sfârşit de zi şi început de week-end, dar singurul moment în care găsesc timp pe care să-l aloc proiectului. Pe cer străluceşte un soare dogoritor şi care, sper eu, să-mi ofere şi câteva cadre reuşite, bune de adăugat filmării. O schimb pe Ramona cu un Opel mult mai tânăr şi mai curajos, schimb şi tovarşul de suferinţă şi pornim din nou în căutarea nisipurilor mişcătoare. Ajungem pe un teren la câţiva km de satul Crivina, oprim şi completăm colecţia de imagini. Am însă din nou ghinion, pentru că soarele dogoritor pe care am pornit la Drobeta-Turnu-Severin e ascuns aici de nori ameninţători, completaţi de fulgere ce străbat orizontul. Avem noroc că nu plouă. Mai dăm o raită prin câteva sate, mai stăm de vorbă cu câţiva localnici, ne spun şi ei povestea deşertificării pământurilor pe care le-au lucrat de-o viaţă. Aflăm de peste tot doar istorii triste, despre reţele de irigaţii şi perdele de protecţie distruse, despre pământuri lăsate în paragină şi oameni săraci şi nostalgici după binefacerile vechiului regim şi parcă ne cuprinde un soi de tristeţe.

Revenim în maşină şi când ne gândeam că povestea se sfârşeşte trist, în goana pe poteca poleită cu smoală spre Drobeta-Turn-Severin, zărim în depărtare vreo 10 – 12 mogâldeţe. Trudesc cu sapele în mână pe un teren care la prima vedere pare o întindere nesfârşită de nisip, brăzdată din loc în loc de câteva firicele de verdeaţă. Ne apropiem şi sub tălpile picioarelor ne convingem că-i aşa. Curioşi, ne întrebăm ce ar putea să crească într-un asemenea loc şi ca să dezlegăm misterul ne apropiem de grupul de oameni. Agricultorii ne întâmpină voioşi, iar teremea că nu ar vrea să stea de vorbă cu noi se spulberă imediat. Întrebăm, care-s proprietarii şi ne răspund doi tineri netrecuţi de 30 de ani. E terenul lor, 2 hectare, pe care au cultivat lobeniţă. Culmea, deşi în jur totul e numai nisip, agricultorii noştri ne spun că-s mulţumiţi de producţie. Vor scoate cam 30 de tone de pe un hectar, pepenii verzi au devenit deja roşii şi cum sunt timpurii preţul nu a scăzut încă şi vor scoate profituri bunicele. Recunosc că s-au chinuit un pic, a fost mult de lucru, dar e semn că se poate şi că aceste terenuri n-au fost stoarse definitiv de vlagă.

Îmi amintesc că „Omul sfinţeşte locul” şi totodată îmi vin în minte şi declaraţiile specialiştilor: „Există culturi care dau randament bun pe terenurile respective, în special livezile de cais şi cireş. Pomii ar fixa şi nisipurile, dar pentru plantarea şi înfiinţarea lor e nevoie de mulţi bani, pe care aguricultorii români nu-i au. În aceste condiţii, deşertul din sudul României ar putea fi oprit fie de investitori care să înfiinţeze acolo plantaţii, fie de proiecte care să sprijine dezvoltarea agricultorilor români. Sunt zeci de ani de când ţăraul român aşteaptă ca politicienii să nu-l mai privească cu ignoranţă.

Dar cum până acum nimic din toate acestea nu s-au concretizat, facem cale întoarsă cu gândul amar că peste ani, dacă nu ne vom salva noi şi nu ne vor salva nici alţii, întreg sudul ţării se va transforma într-un teren arid şi poate chiar cuprins de pustietate.

iulie 2009

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități