Vacanțe în Țara Fierului

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

 un reportaj de Dorin Corpade și Ioan Suciu

Cele două bătrâne “Dacii” s-au pornit gospodăreşte pe  drumul ce duce de la Hunedoara spre inima Ţinutului Pădurenilor, chiar dacă motoarele lor erau încinse ca o plită  numai bună pentru prăjit nişte ouă.  Căldură mare ! În carapacele încinse,  visând frumos la aerul condiţionat  din dotarea altor maşini ale radioului, fierbând în suc propriu, cum se spune,  şi măsurând cu stoicism fiecare kilometru lăsat în urmă, am dat peste primele semne de părăginire din  Ţara Fierului.  La Teliuc, pe valea Cernei, până şi pietrele au… ruginit (cele care mai aveau ceva urme de fier în structura lor).  Ioan Suciu, băiatul cu obiectivele, s-a pus pe fotografiat şi filmat  la bolovani  şi cariere părăsite, de unde s-au extras  mii de tone de minereu,  până ca siderurgia noastră, alături de alte ramuri industriale,  a devenit  un morman de fier vechi, numai  bun pentru export.

Din nefericire, nu am dat numai de foste repere industriale,  ci şi de foste sate pădureneşti, cum ar fi Alunu, unde chiar dacă mergi pe un drum de marmură şi întâlneşti case de marmură sau te închini la o biserică numai din marmură, unicat în lume,  nu prea ai cui da bineţe pe uliţele satului.  Sate depopulate sunt multe în Ţinutul Pădurenilor, efecte ale industrializării, cooperativizării, izolării şi, mai ales, lipsei infrastructurii de toate felurile.  Drumurile din pădurenime arată ca  la facerea lumii, dar sunt pavate în fiecare campanie electorală cu… bune intenţii   de cei ce voiau să capete de la popor  spor de somn pe patru ani.

Suciu filma, eu înregistram, iar oamenii cu care vorbeam – oftau.  Oftau după căciula de bani ce se câştiga pe vremuri de la minele, uzinele şi carierele din zonă, că aşa au apucat  ei să-şi ridice  case mari, din cărămidă, la care nu le mai şti numărul ferestrelor.  Ferestre care însemnau tot atâtea camere, spre deosebire de casa din lemn, cu târnaţ, cămară şi o cameră cu căloni, adică o vatră liberă, unde se făcea focul pentru încălzit, pregătit mâncarea şi chiar pentru iluminat. De multe ori la lumina căloniului şi, eventual,  al unui opaiţ cu seu de oaie,  pădurencele coseau  seri şi nopţi la rând,  fie zestrea de măritiş, fie cămeşile şi izmenele bărbaţilor sau hăinuţele pruncilor. Ei, dar noi vruseserăm să vă invităm în vacanţă în Ţara Fierului, nu să vă povestim despre necazurile oamenilor,  mai ales că aveam  drept  “carte de căpătâi” proiectul fostului primar al comunei Ghelari, domnul Sergiu Ţenţ, preşedintele Asociaţiei Alternative Rurale, un proiect, e adevărat,  faraonic  prin  preţ şi cuprindere (peste un million şi jumătate de euro), dar şi utopic în ceea ce priveşte realizarea sa în actualele condiţii (de către o singură persoană), însă nu imposibil de realizat. Este unul dintre motivele pentru care ne-am pus… logistica în straiţă şi straiţa în băţ şi am pornit pe colbuitele drumuri ale pădurenilor spre a poposi fie la Govăjdia, la furnalul ce se încăpăţânează să rămână încă în picioare după două secole de la construcţia sa şi după ce a dat fontă pentru construcţia turnului Eiffel, fie la locul primului cuptor înalt de topit fierul din zona Hunedoarei, respectiv Valea Caselor, de unde a fost  dus la Muzeul Tehnicii din Londra,    fie la Căţănaşi, la una dintre primele  hidrocentrale din România, ale cărei grupuri generatoare pot fi repuse în funţiune şi astăzi, deşi ele sunt din timpul Imperiului Austro – Ungar. Vom porni  spre izvoarele râului Cerna, cu ale sale impresionante chei, sus la Lunca Cernii de Jos spre a cunoaşte viaţa pădureanului, cântul şi portul său  ori vom poposi prin alte multe sate de culme din pădurenime.  Pentru că trebuie spus, cele mai multe aşezări pădureneşti se află pe culmile dealurilor şi urcă spre Munţii Poiana Ruscă până spre cota  1 200 de metri.  Din Poieniţa Voinii, satul lui Drăgan Muntean,  Cerbăl, Lelese, Vadu Dobrii, Poiana Răchiţele sau oriunde te-ai afla într-un sat de  culme, constaţi că este unul de tip adunat, spre deosebire de cele din Apuseni, ale căror case şi gospodării sunt atât de împrăştiate de parcă ar fi fost pierdute din straiţa… moţului.

Oprindu-ne în satele pădureneşti, ne-a intrigat faptul că multe din casele vechi se aflau ascunse parcă în fundul curţii, la drum fiind doar şura, grajdul şi un şopron pentru care sau alte atelaje. Există o explicaţie !  Atunci, când feciorii erau luaţi la oaste cu arcanul şi veneau după ei jandarmii sau soldaţii crăieşti, până să ajungă aceştia din drum în casă, tinerii aveau vreme să fugă prin spate în ogradă şi de acolo să se ascundă în pădure, scăpând astfel de militărie. Şi tot în satele pădureneşti ne-a fost dat să vedem cum îşi foloseau localnicii pamânturile. Mai toate satele de culme aveau în jurul lor adevărate brâie de culturi, aşezate în trepte, ca la incaşi sau chinezi. Astfel satul era înconjurat de grădini pentru legume şi ogrăzi cu pomi fructiferi. Sub acestea se desfăşoară brâul holdelor . Apoi dealul era incins de un alt brâu, cel al fânaţelor şi, mai jos, de cel al păşunilor, pentru ca, în sfârşit, la piciorul dealului şi pe văi, să se întindă pădurea. Privit de sus, Ţinutul Pădurenilor este tot o vale şi un deal. O mare verde, vălurită rău de cine ştie ce furtuni ale genezei şi rămasă apoi în nemişcare.  Pădurenimea te mai impresionează şi prin felul de a fi al oamenilor, prin datinile şi obiceiurile lor, prin istoria locurilor şi nenumăratele legende. După etnograful Elena Secoşan, pădurenii sunt o comoară etnografică unică, o arhivă de documente vii.  Şi aveam să ne convingem de acest lucru când pădurencele ne arătau cu fală munca lor din tinereţe: cămeşile cusute cu fir roşu de arnici sau mătase şi alte piese ale costumului popular, unic în Europa, precum unic pe acest continent este şi felul cum îşi încing mijlocul, unul dintre cele mai complicate şi interesante moduri.  Numărate “bob cu bob” de un alt renumit etnograf, Rusalin Işfănoni, piesele din cositor şi alamă care împodobesc mijlocul femeii – balţii, cheile pe chici, lanţurile cu inele şi lanţurile simple sau zalele sunt aproape o mie, cântărind peste un kilogram.  În timpul jocului, in ritmul săriturilor, aceste “zdrângane”  scoteau anumite sunete, care in momentele cu pauze muzicale suplineau fluierul, cimpoiul sau taragotul. Vreau să vă descriu o vacanţă în Ţara Fierului şi văd că nu mai reuşesc. Pixul îmi joacă feste. Dau năvală peste mine fel şi fel de imagini. Şi nu ştiu la care să mă opresc. Poate şi din această cauză sar de la una la alta. Pentru Ioan e mai simplu. El scrie cu… lumină. Pune obiectivul pe câte o nană sau pe o pădureancă mai abraşă, cu chischineu roşu pe cap, se duce lângă unda lacului Cinciş sau pe la stâna lui Ministeru, ţăcăne de două-trei ori şi gata-i fotoreportajul. Ba, chiar şi invitaţia spre asemenea locuri. Pe când eu trebuie să fac paradă de cuvinte.  Dar, nu mă las. Şi vă propun să începem cu… începutul.

Iar începutul este la Pensiunea Panorama din Ghelari, primul obiectiv realizat de Sergiu Ţenţ în cadrul proiectului său „Vacanţe în Ţara Fierului”. GANDITOAREA DE LA POIENITAO pensiune ridicată cu fonduri europene, pe o culme de deal, de unde privirea se pierdea spre Munţii Ţarcului, ori spre înălţimile Retezatului,  ale  Parângului, Şurianului sau spre coamele Apusenilor.  Eram ca într-un uriaş amfiteatru ce cuprindea culmile dealurilor, adunate buluc între pereţii stâncoşi precum oile la stână.Şi fiindcă am adus vorba de stână, trebuie spus că am urcat cu mereu surprinzătoarea Dacie roşie pe calea oii, pe acolo pe unde apa şi merindele ciobanilor se aduceau în desagi, pe spatele măgarului.  Mioriticul şi ancestralul 4×4. La stâna din Dealul Cionchi l-am cunoscut pe unul dintre cei mai încăpăţânaţi  crescători de animale din pădurenime, Ovidiu Rădos, într-unul din rarele sale momente  de linişte, după ce a muls oile. De la el am aflat că ţine cele mai multe oi – aproape o mie, continuînd astfel tradiţia locurilor. Ne spunea că nici viaţa ciobanului nu mai e ce a fost o dată, dar trage nădejde că vor reveni vremurile de altă dată când lua bani faini pe lâna şi pieile de oaie, pe brânză şi pe miei. Durerea lui este durerea multor crescători de animale din zonă, care s-au văzut puşi în situaţia să se lepede de animale. Ca atare, şi stânele din pădurenime, atâtea câte au mai rămas, pot fi incluse pe traseele de vacanţă din Ţara Fierului. Cel mai frumos traseu rămâne tot cel propus de Sergiu Ţenţ în proiectul său, după reabilitarea fostului drum al mocăniţei, prima cale ferată industrială din Transilvania: se pleacă pe un traseu de aproximativ 12 km cu biciclete sau ATV-uri până la Govăjdia, după care se vizitează în zonă ruinele celui mai modern furnal european de pe la 1800.  Turiştii ar cam trebui să se grăbească, că după cum este conservat acum, s-ar putea să nu mai stea mult în picioare.  Traseul poate fi continuat spre o galerie de coastă, care s-ar preta la amenajarea ei ca muzeu al mineritului din zona Teliuc – Ghelari.  Proiectul avea un alt interesant reper, dar foamea de fier vechi şi dezafectarea fostei mine de la Ghelari, au făcut să dispară turnul de extracţie. Prin intermediul lui, din subteranul minei, urmau să fie scoşi turiştii chiar în mijlocul satului. De aici turiştii puteau merge să viziteze una din cele mai impresionate catedrale din România, clădită după un vis al parintelui Nerva Florea, sau îşi puteau continua drumul spre Valea Caselor, acolo unde se presupune că s-a născut siderurgia modernă, în secolele IX – X.

După lungul şi uneori anevoiosul traseu urmează binemeritata odihnă la pensiune, căreia, trebuie să recunoaştem, noi i-am cam dus dorul fiindcă ori eram plecaţi pe teren, ori aveam de fonotecat înregistrările până târziu în noapte.   Din nefericire însă, pe cât de interesant este acest proiect, care a stârnit curiozitatea unor experţi europeni pe la Bruxelles, tot pe atât  de greu de dus la bun sfârşit este el, în situaţia în care nu se implică şi autorităţi ale statului.

Dezvoltarea turismului ar fi alternativa pentru aceste ţinuturi rupte de lume, dar care au un potenţial incredibil, chiar şi în condiţiile în care asistăm impasibili la continua depopulare a satelor. Se vorbeşte mereu de asfaltarea drumurilor din pădurenime, dar până acum nu s-a mişcat un deget. Ba, multe dintre ele, aşa bolovănoase şi pline cu praf, nu au nici măcar indicatoare rutiere sau ceva îndrumătoare, mai rurale, spre una sau alta din localităţile din Ţinutul Pădurenilor.

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități