Morile de pe Valea Rudăriei

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

 un reportaj de Mario Balint și Ilie Pintea

Timpul nostru se macină neîntrerupt, molcom şi precis ca într-o rîşniţă uriaşă. De multe ori, ai impresia că eşti prins între două pietre de moară care scot din tine şi ultima sevă, ca să dai consistenţă şi sens generaţiilor ce vor urma. Există, însă, un loc, în această ţară, unde Cronos şi-a aruncat maşinăriile într-o tentativă primordială de neuitare. Pe Valea Rudăricăi, 22 de mori de apă, vechi de sute de ani, macină făină, amintiri, legende, tradiţii, timp şi… neuitare. Acolo am hotărît să „descălecăm” pentru a reda auzului şi imaginaţiei, imaginile începutului de lume.

 L-am recuperat pe Ilie de la Haţeg, un alt loc încărcat de istorie şi mărturii antediluviene. Dinozaurii pitici din Ţara Haţegului s-au ascuns de soarele nemilos în argile şi marne reci, odihnindu-se în aşteptarea exploratorilor. Municipiul Ulpia Traiana Szarmizegetusa Regia, aflat în drumul nostru, mai păstrează încă şoaptele celor 30.000 de locuitori ai săi şi ecoul luptelor de gladiatori în arena pe sub ale cărei ziduri şerpuieşte şoseaua. După ce am trecut de Porţile de Fier ale Transilvaniei, „echipajul” nostru a pătruns în Banatul de Munte, sau în Banatul de Caraş şi Severin pe care m-am străduit să-l prezint lui Ilie ca un proaspăt absolvent al unei şcoli de stewarzi, primului grup de pasageri îmbarcaţi la bordul avionului său. Domeniile fostului Regiment de Graniţă, unitate de elită a Imperiului Austro-Ungar, galonat în bătăliile împotriva lui Napoleon Bonaparte şi împroprietărit de împăraţii austrieci cu mii de hectare de pădure pentru a sta pavăză la graniţele imperiale. La dreapta, drumul duce spre cariera de marmură de la Ruşchiţa, aflată acum în posesia lui Adriean Videanu! Comuna Zăvoi, acolo unde, de curînd, arheologii au dezvelit un vechi castru imperial, sau reşedinţă de iarnă, a împăratului Traian în războiul împotriva Dacilor. După informaţiile primite, arhitectura şi decoraţiunile acestui monument, unic pe teritoriul României, s-au păstrat extraordinar de bine. Oţelu Roşu, fost Ferdinand, vechi centru metalurgic aflat acum la capătul existenţei sale istorice, este principala localitate de pe Valea Bistrei. Unii cercetători, pasionaţi de izvoarele populare, afirmă că de aici, de pe Valea Bistrei, îşi trage rădăcinile regele dac Burebista, aflat în diferite izvoare, scris şi ca Boerbistra, adică „Nobil de Bistra”. Deloc imposibil! Comuna Glimboca, locul de naştere al marelui coregraf Afilon Laţcu, Obreja, acolo unde doinitorul Achim Nica şi-a cules inegalabilele doine şi cîntece bătrîneşti, ce le va lăsa moştenire generaţiilor viitoare, Caransebeşul, capitala Gugulanilor, cu vechea cetate Tibiscus. Gugulanii, recunoscuţi în ţară datorită versului popular „gugulan cu car cu mere” pentru că „mînau” carele cu poame spre pusta Banatului, pentru trocul cu cereale, îşi trag numele de la vecinătatea muntelui Gugu, mereu învăluit în ceaţă.macina moara

 La fel ca pentru reportajul cu bisericile de la Făget, Mario făcuse toată documentarea, şi ştiam foarte puţine despre subiect. Eram, cum ar veni, pe teritoriul lui. Călătoria asta mi-a demonstrat, deşi nu mai era nevoie, cât de bine îşi cunoaşte prietenul meu „aria de responsabilitate”, că n-a fost sat în care să nu-mi spună cine-i primar, ce e demn de interes pe-acolo şi ce subiecte de reportaj sunt în drum. Despre mori mi-a vorbit, cu ceremonial şi tot dichisul, abia când am ajuns aproape de destinaţie, prezentându-mi cu gesturi ample dealurile şi apele pe lângă care ne aflam în grăbită trecere. A meritat, ce mai, şi nici n-am simţit cele 5-6 ore de stat în maşină!

Lăsăm în urmă orăşelul străbătut de DE 70, pentru a coborî spre Dunăre, pe o şosea ale cărei reparaţii şi modernizări par să nu se mai termine. S-au perindat miniştrii, au evaluat, au plătit, sau nu, bani grei din visteria tot mai găurită a statului pentru ca Europeanu să nu mai semene cu un drum de ţară. Sute de tiruri şi zeci de maşini stau la semafoare minute în şir. Soarele arde cu putere, oglinda retrovizoare din Cielo se moaie şi se pleacă în cuptorul umblător, în ciuda geamurilor deschise. Oprim la Piatra Scrisă pentru a ne dezmorţii. Vizităm grota, transformată în capelă, pe al cărui perete există o pictură ciudată reprezentînd Sfînta treime. La începutul secolului 20, muncitorii italieni care au construit calea ferată au dinamitat stînca pentru o străpungere tehnică. După detonare, în caverna care s-a căscat sub forţa dinamitei a apărut această icoană. Muncitorii au lăsat locul intact şi au ales altul pentru străpungerea căii ferate. Vopselele sînt şterse, dar siluetele se văd clar. Nici o tentativă de restaurare nu a reuşit. Nici un fel de vopsea nu prinde pe această stîncă, iar „pictura” originală pare imprimată pe suprafaţa ei. Nu se ştie cum a ajuns acolo, cine a executat-o şi cu ce vopsele! Ilie face poze. Evident! Armeniş. O comună cu trei localităţi. Sat Bătrîn este un cătun de poveşti, pe drumul spre munte. Un loc ireal, de o linişte nefirească. Pietrele şi iarba par neatinse. Rîşniţa timpului s-a oprit. La capătul celălat al comunei, drumul spre Feneş, localitate cunoscută pentru calitatea răchiei. De fapt, de aici, am intrat în Patria Răchiei de Banat, acea licoare galbenă şi tare, din prună ţinută în butoaie de dud şi de gorun după reţete ancestrale. Şi aici, şi la Teregova, una dintre cele mai mari şi mai bogate comune din judeţ, în ciuda denumirii (Terra Gova înseamnă pămînt sărac!) fiecare gospodărie face anual mii de litri de răchie. Împreună cu satul Rusca Teregova, acolo unde în fiecare casă există cîte o companie de exploatare a lemnului, comuna Teregova se află în fruntea listei luptei anti-comuniste din România. Aici, ultimul cuib de luptător anti-comunişti a fost lichidat cam în aceeaşi perioadă în care Ceauşescu venea la putere. 20 de ani de luptă anti-comunistă, săriţi de realizatorii „memorialului durerii”…

Intrăm în Valea Almăjului, un loc încărcat de tradiţii şi istorie trecută şi recentă şi oprim în Eftimie Murgu, destinaţia noastră finală. Fosta localitate Rudăria este cheia pentru porţile Almăjului. Aici pare a fi originea timpului! Asta din pricina morilor de apă cu ciutură, cu roată orizontală, turbină Kaplan, aflate în funcţiune din vremuri ancestrale. Şi tot aici, pe vale în sus, se află stejarul lui Bălcescu, la umbra căruia, celebrul revoluţionar, împreună cu prietenul şi profesorul său, Eftimie Murgu, au pus la cale detaliile revoluţiei de la 1848!

 „Frunză verde ca iglica, Apa noastră-i Rudărica, Şi-avem mori pe-al nostru rîu, Macină boabe şi grîu”, spune versul popular. Pentru aceste mori am venit aici, dar şi pentru oamenii care le mai folosesc, după aceeaşi „reţetă” păstrată din bătrîni. Aici, la Rudăria, se află cea mai mare aglomerare de mori de apă din Europa şi singura rezervaţie mulinologică aflată în patrimoniul UNESCO, de pe bătrînul continent. Acum 15 ani, beneficiind de finanţarea programului Euro-Art, specialiştii Muzeului civilizaţiei populare ASTRA, din Sibiu, le-au restaurat şi le-au repus în valoare. Călugării Cistercieni au adus aici modelul acesta de roată, pentru a spăla, se spune, nisipul bogat în aur din albia rîului. Legenda pare a fi întărită şi de cercetările unui geolog rus, ţarist, Kruglicov, însurat la Rudăria cu „Măria a lu Ciuru, lîngă apă”. Cu timpul, morile au început să macine doar aurul recoltelor. Din cele 340 de mori aflate la începutul secolului 20 pe Valea Rudăricăi, astăzi ma există şi sînt funcţionale doar 22. Restul au fost luate de ape la inundaţiile din 1955. Morile sînt exploatate şi întreţinute, de secole, la fel: în asociaţie de femilii. Fiecare familie are rîndul său. Un rînd mic înseamnă o zi de măcinat. Un rînd mare – o zi şi o noapte! Tot ei întreţin morile, ferecă pietrele, adică cioplesc raze care să scoată făina prin frecare, întreţin barajele şi jgheaburile, controlează debitul apei în funcţie de natura şi calitatea boabelor măcinate. Făina rezultată de aici este dulce şi îmbietoare. Locuitorii spun că nu se compară cu făina din comerţ sau cea măcinată la morile electrice care, din cauza vitezei, este arsă şi amară. Fiecare moară are un nume, după „căpetenie clanului”: Păţoanea, Trăiloanea, sau Moara de la Tunel şi Îndărătnica. Moara de la Tunel este prima în amonte. Tunelul de aducţiune a apei este săpat în stîncă dură cu mijloace rudimentare. Nimeni nu-şi mai aduce aminte cine l-a săpat şi cînd. Aşa au moştenit-o peste veacuri. Moara de la Tunel stă la umbra dealului împădurit cu formaţiuni ce poartă denumiri… exotice: Cracii fetei şi Pintenul moşului! La cîţiva metri în aval, două coloane de stîncă vegheau o altă moară: Adam şi Eva. Se spune că atunci cînd Adam şi Eva se vor prăbuşi va veni şi sfîrşitul lumii. Din păcate, l-am găsit pa Adam prăvălit în albia rîului. Şi nici Eva nu se simte prea bine… La moara Îndărătnica, turbina se învîrte în sens contrar acelor de ceasornic. Se spune că dacă adormi în interiorul ei, în timp ce macină, timpul merge înapoi şi te vei trezi mai tînăr şi mai în putere. Tot aici se făceau descîntece şi vrăji. Se spune că măcinatul „înapoi” deschide porţile timpului şi spaţiului într-o trecere fermecătoare spre vechile credinţe populare.indaratnica 2

 Merită să veniţi la Eftimie Murgu măcar pentru frumuseţea locurilor, ca să nu mai zic de ospitalitatea extraordinară a localnicilor, care vă vor trata cu o ţuică clasa-ntâia şi cu o specialitate franţuzească pe care o mănâncă la fiecare mic dejun: brânza friptă. Mi-aş fi dorit să mai stăm o zi numai pentru a fotografia pe îndelete, pentru că locuri ca acesta ţi-e dat să vezi arareori. Stâncile semeţe, îmbrăcate cu liliac, vuietul continuu al apei şi simplitatea genială cu care, acum cine ştie câte sute de ani în urmă, oamenii de-aici au învăţat să folosească forţa unui râu n-au cum să te lase indiferent. În plus, poveştile morilor sunt la fel de spectaculoase, iar localnicii vorbesc de moara care te face mai tânăr, ori de cea la care trebuie să mergi când te doare capul. Aici, orice femeie trecută prin viaţă  îţi poate povesti despre cumplitele vrăji şi blesteme împlinite în tainice nopţi la morile de pe râu, şi am avut norocul să consemnăm descântece pe care orice mamă le folosea în loc de medicamente pentru colicile copilului ori pentru durerile de tot felul. Am aflat că aici oamenii se cântă, şi am ascultat înfioraţi cântecul după cel dus pe ceea lume, cântat de cea care ne-a spus poveştile de taină ale morilor ce torc fără zăbavă pe Rudărica.

Primarul Ilie Imbrescu, Mihai Otiman şi profesorul Ilie Mihăilescu – dirijorul corului mixt pe 4 voci al bisericii, nepotul lui Moş Iucu, care are acum 90 de ani! –  sufletul fanfarei de la Lăpuşnicu Mare – (fanfarele, corurile şi ziarele scrise şi editate de ţărani sînt alte tradiţii vechi de 300 de ani în satele Banatului de Munte!!!)  ne-au fost gazde primitoare. Din păcate, nici o pensiune, nici un motel nu există în această zonă, chiar dacă zeci de turişti din ţară sau din străinătate vin zilnic să admire aceste minunăţii ale tehnici populare romîneşti. Ingineri hidrotehnişti şi-au dat doctorate studiind morile cu ciutură de la Rudăria, construite doar din lemn, cu barda şi cu dalta, după intuiţie şi pricepere, însă foarte precise din punct de vedere ingineresc! La 10 km de Rudăria, la intersecţia cu Bozoviciul, o staţie PECO are trei cămăruţe cochete, însă proprietarul promite că pînă anul viitor va termina şi o pensiune! Mult prea puţin pentru punerea în valoare a unui potenţial turistic de excepţie! Dacă primarul Ilie Imbrescu va reuşi să obţină fonduri europene pentru canalizare, speră că fiecare familie din Rudăria va avea cel puţin o cameră de închiriat pentru turiştii care vin în zonă sau pentru aventurierii aflaţi în tranzit spre Defileul Dunării, cu care face legătura Cheile Rudăricăi, sau pentru cei aflaţi în drum spre Cheile Nerei şi Lacul Dracului! Mai există, însă, o problemă. Mentalitatea oamenilor! Dacă treci pragul almăjenilor, extraordinar de primitori, devii automat oaspetele lor. Adică „gost”! Şi nu pot admite în ruptul capului să ceară bani de la „goşci”! Chiar dacă acetia se pot transforma într-o sursă sigură de venit într-o zonă legată exclusiv de economia rurală!

E din nou duminică şi plecăm spre casă. Ilie ar mai fi vrut o zi să poată fotografia în voie. Şi încă una pentru filmări. Şi încă una pentru… Dar, ce mai contează! Ţara Almăjului şi morile sale rămîn să macine timpul, ancestral, ritmic şi monoton, cu poveşti şi legende ce aşteaptă să fie spuse cu altă ocazie.  Ne întoarcem în „lumea noastră” cu semafoarele, cozile interminabile şi o şosea ce pare să nu se mai repare niciodată, cu gândul la patrimoniul inestimabil pe care-l preţuiesc atât de mult alţii, de aiurea, în timp ce noi îl ignorăm, cu bună ştiinţă…

iunie 2009

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități