Povești nespuse din Apuseni

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

un reportaj de Dorin Corpade și Ioan Suciu

Am ales şi am purces către acest loc mai izolat al Ţării Moţilor pentru că, spre deosebire de alte zone pitoreşti ale Apusenilor, dispune  de un potenţial turistic deosebit. Şi nu pentru că aici s-ar afla cel mai mare gheţar din România şi unul dintre cei mai mari gheţari subterani din lume,  despre care s-a scris şi s-a vorbit pe măsura celebrităţii sale, ci datorită faptului că „platoul” are încă multe lucruri de arătat şi de… povestit. Cu o condiţie !  Turistul să umble cu graba… ardeleanului şi să „citească” din mers peisajul.

Aici pe Platoul Gheţar  chiar şi o gramadă de bolovani are o istorie sau o poveste a sa. Ca să nu mai vorbim de  casele cu picioare de piatră, de şurile poligonale cu căpriori curbi, acoperite cu cetină – arhitectură unică în Europa, de brazii cu… găuri ori cei cu crengi doar în vârf sau de fagii… beliţi.

Poveştile, legendele şi curiozităţile din satul Gheţar le-am cules pentru acea categorie de turişti de tranzit, care, cazaţi în vile şi pensiuni confortabile de pe Valea Arieşului „dau o fugă” între două grătare şi-o ladă cu bere să vadă Peştera Scărişoara şi apoi coboară în vale, să mai facă niţel turism cu ATV-ul sau autoturismul pe nişte drumuri care să nu scuture prea tare  şi să nu atenteze la  bucşele, pivoţii şi planetarele maşinilor. Le-am cules, mai ales, pentru cei care ar putea deveni turişti constanţi, dispuşi să-şi „rupă” ceva mai multe zile de vacanţă pentru a schimba vuietul oraşului cu adierea vântului prin brazi,  claxonatul demenţial cu şopotul unui izvor, asfaltul cu poteca înierbată,  meniul de fast-food cu „zama” din broazbe, o legumă ce nu e nici cartof, nici morcov, nici floarea-soarelui, ridiche sau gulie, deşi la gust sau la aspect se aseamănă cu unele sau altele dintre cele enumerate.

Tot aici, la peste 1100 de metri altitudine, turistul poate pune capul pe o pernă umplută cu fân sau otavă şi poate dormi pe un…strujac de paie. Şi mai poate urmări cum se prepară brânza ori caşul, cum se ară, acum în mai, cu plugul „într-o brazdă”, cum fac moţii căzi pentru ţinut prunele sau merele la fermentat, pentru tuică, ciubere şi alte lucruri trebuincioase din lemnul pădurii.  Am zis tuică ?  Ei, dacă tot am pomenit-o, trebuie spus că sus, pe platou,  ţuica îi tare… fudulă.  Are o grămadă de… mărgele la  gât (la gâtul sticlei).

 PĂZEA… POVÂRNIŞURI !

Am plecat în trombă pe porţiunea de drum asfaltat din Gârda de Sus, însă ne-am temperat repede entuziasmul după ce am început să facem niţel alpinism motorizat, şi să mângâiem pe creştet cu burţile maşinilor  pietrele bine…  crescute, ieşite la tot pasul să ne întâmpine, să ne dea bineţe. Mai apoi, după ce apucase să plouă,  am fost nevoiţi să schimbăm vârtos vitezele de la încet la… tot pe loc, pe loc, şi să exersăm pornirea în pantă cu frâna de bolovan.  Treceau melcii pe lângă noi, vijelioşi şi victorioşi, întrebându-ne din mers de unde avem acele hărăbăi pe patru roţi. Iar când ne depăşeau moţii călare sau în căruţe ne minunam ce năluci sau vâlve vuiau pe dunga prăpastiei sau pe lângă zidul de stâncă.

Nu exagerez cu nimic atunci când spun că un om plecat pe jos din satul Gheţar ajunge mai repede în Gârda decât cel pornit cu maşina. Acum, trebuie spus că moţul o mai taie şi pe câte o scurtătură, pe care, dacă scapi maşina, ajunge în vale gata compactată  pentru programul „rabla”.Din Gârda de Sus sunt 10 km prin Munună sau 18 km prin Cheile Ordâncuşii.  Chinuitori de grei. Şi turiştii şi localnicii abia aşteaptă să se asfalteze cele două drumuri, că poate aşa o veni apă şi la moara… turismului.


DESFĂŞURAREA

Pe Platoul Gheţar (vorba vine platou, că e  numai coastă, numai vale, iar pe cel mai drept loc oul se rostogoleşte ca gimnastele la sol) desfăşurarea noastră a început cu un ritual. Ne-am făcut cruce c-am ajuns la gazdă, una dintre puţinele pensiuni din satul Gheţar.  De asemenea închinăciuni am mai avut parte cât ne-am documentat pentru reportajul acesta. Când maşina de teren stătea mai mult pe două roţi, ca moneda pe cant, sau când urca pe câte un drum aproape ca peretele. Nu de neted, ci de înclinat !  Trei rânduri de cruci ne-am făcut şi  când a trebuit să plătim o zamă de broazbe, făcută anume pentru noi, ca să ştim cam ce şi cum mănâncă moţii. Aflând cât costă, mai că ne-a stat dumicatu-n gât. De parcă ar fi fost făcută la Casa Capşa şi nu la nană Iulică, în conie, pe şpor (adică în bucătărie, pe soba de tuci).   „Scumpă o fost, da s-o meritat”  M-am sacrificat în scopul… cunoaşterii. Că, altfel, n-aveam cum vorbi la radio despre „zama de păsulă boabe cu broazbe”, cum îi zice moaţa. Adică, ciorbă de fasole cu broazbe ! Mâncare de post.  Suciu, mai cinaş şi gingaş tare la mâncare, s-a mulţumit să soarbă zama din… priviri şi să mănânce din „brişcă” şi de astă dată, cum, de fapt, s-a întâmplat mai tot timpul când ne aşezam la masă, după ce s-a ciumurlit de la zacuscă şi s-a greţălit privind doar un dărab de caş.

Cruci îşi  făceau şi moţii când vreau să ne omenească cu nişte ţuică de aia… fudulă, cu multe mărgele, şi noi, ca laşii, refuzam băutura. C-a dat abstinenţa în noi. Se uitau la noi ca după marţieni şi nu le venea să creadă că există şi astfel de… pământeni. Ca-n bancul cu ardeleanul şi broasca ţestoasă: ori îi oare ce, ori mere nu ştiu unde !

Dar şi noi ne uitam lung după unii care vream să ne spună una alta, însă nu mai apucau să ne explice până la capăt ce şi cum, ori după alţii care deveneau vorbăreţi de neoprit, pe măsură ce li se umplea glaja cu aer.

Greu, foarte greu ne-a fost să legăm câteva vorbe cu cei care  erau ceva mai citavi la cap.  Dacă  îi întrebam ce fac cu lemnele din curte ori de ce poartă caii zurgălăi sau dacă au belit fagii cât au fost copii, te priveau, te măsurau de sus până jos, de la dreapta la stânga şi invers şi îţi spuneau… de ce latră câini a pustiu şi cum umblă luna printre stele. Suspicioşi, nevoie mare, moţii ! Poate, tocmai de aceea, am făcut multe, multe ore de înregistrări, iar nopţile aveam insomnii, dormeam pe scurtătură, după ce privegheam vreme îndelungată la căpătâiul reportofonului  şi priveam pierduţi icoana luminată a laptop-ului, sperând în minuni.

Toate ar fi fost bune şi frumoase, dacă erau ceva mai însorite zilele pe timpul documentării noastre. Dar de soare avurăm parte doar într-o… joi, cum cum ar zice moţul.

Ştiţi întrebarea cu vremea în Apuseni !?  „Baciule, cum îi vremea pe aici ?”, întreabă un turist. Iar moţul îi răspunde:” P-aci şepte luni îi iarnă, cinci îi frig iar vara vine-ntr-o joi !”

Cum, n-am nimerit în joia cu… vară, am cam luat ceva ore de… dârdâială. Mai ales noaptea, după ce gazda noastră nu mai punea lemne pe foc, de parcă atunci s-ar fi terminat toate pădurile din Apuseni.

Închei scurtul jurnal de reporter cu o… cugetare moţească, adică o concluzie optimistă: „aşa rău cum o fost, o fost fain şi bine !”  Şi-o fi şi mai fain şi mai bine, după ce turistul va descoperi în drumul său toate frumuseţile platoului,  arhaicele îndeletniciri ale moţului, felul său de a fi,  poveştile spuse pe vreun trunchi de lemn, doborât de vânt sau de secure şi firez.  Şi nu uitaţi, să căutaţi  fagul ăl bătrân. Cu siguranţă o să găsiţi comori nebănuite… la tot pasul şi popasul.

În rest – poze !. Poze făcute de… „pozarul de serviciu” – Ioan Suciu.  Mai grăitoare poate decât textul de faţă şi… radioreportajul din Ţara Moţilor.

mai 2009

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități