Aninoasa – agonie și extaz

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

un reportaj de Ilie Pintea și Mario Balint

Ce să mai vorbim: toată lumea ştie că e greu în ţara asta, dar parcă la noi, în Valea Jiului, e şi mai şi. Nu-i vorbă, oamenii de aici sunt bine antrenaţi şi zâmbesc atunci când aud de criză – aici e criză de nici nu se mai ştie când – însă nu-i uşor să trăieşti într-o zonă lăudată de toţi pentru peisajele grozave, dar care nu poate face bani din turism că n-are drumuri, şi e de-a dreptul dureros să vezi cum mineritul, care de aproape două secole e activitatea de bază aici, moare puţin câte puţin.

Prima mină închisă în Valea Jiului a fost mina Dâlja, rasă de pe faţa pământului cu o explozie spectaculoasă. Îmi amintesc şi acum tristeţea celor care s-au oprit în loc atunci când bubuitura a pus la pământ, cu un huruit prelung, turnul puţului de la Dâlja, pe care-l vedeam de la distanţă de fiecare dată când intram în Petroşani, şi lacrimile din ochii celor care au lucrat aici. La Aninoasa, a doua mină închisă, scenariul a fost altul, dar cu aceleaşi efecte: infrastructura a rămas în picioare, dar galeriile au rămas cufundate în întuneric, pentru că nici un miner nu va mai intra aici. Când intri în Valea Jiului de pe Defileu, un indicator modest te anunţă că eşti în Aninoasa, deşi mai ai de mers până să ajungi în cel mai mic oraş al regiunii, care a fost comună până în 1989. Orăşelul ăsta, ca cele mai multe dintre aşezările Văii Jiului, a crescut în jurul minei, şi mina le-a dat totul oamenilor de aici: minerii au ridicat biserica, şcoala şi fostul cazinou, şi tot minerii au fost cei care au sprijinit bugetul local, pentru că mina era cel mai important contribuabil la primăre.

Daniel Surulescu, cel care conducea în 2006 Compania Naţională a Huilei, zicea că minele sunt ca oamenii: se nasc, trăiesc şi mor. L-am crezut cinic, dar mi-am dat seama că avea dreptate: chiar dacă mai are cărbune pentru încă o sută de ani, Aninoasa a murit din punct de vedere economic, pentru că, potrivit specialiştilor, continuarea activităţii ar fi fost nerentabilă. Aşa o fi, însă orăşelul ăsta, care-a fost comună până acum 20 de ani, se dezvoltase în jurul minei, iar oamenii de aici mai privesc şi acum cu regret spre turnul puţului, pustiu ca toate clădirile în care, până de curând, se perindau minerii, de la un schimb la altul.

Pe Ilie Botgros, care-i primar în Aninoasa de 17 ani, îl ştiu de multă vreme, şi m-a mirat să-l aud că vorbeşte, imediat după ce oraşul a rămas fără mină, de un proiect demn de romanele SF. „Bă, în oraşele mică să ştii de la mine că-i al dracu’ de greu să fii primar, pentru că te ştiu toţi oamenii şi  n-ai cum să-i minţi”,  zicea Botgros, şi tocmai de-aia am fost uimit peste măsură când s-a lăudat că face, la Aninoasa, un muzeu al mineritului unic în România, chiar în defuncta exploatare minieră, cu banii Băncii Mondiale. De altfel, primarul a rămas celebru pentru expresia „cu ajutorul lui Dumnezeu şi-al Băncii Mondiale”, lansată într-un interviu acordat colegei noastre Roxana Dumitrescu, însă ne-am amuzat degeaba, pentru că şi Dumnezeu, şi oficialii de la Whasington au răspuns favorabil la rugăminţile lu’ nea Ilie.

De-aia ne-am dus, într-o săptămână frumoasă de mai, la Aninoasa, unde milioanele de dolari de la Banca Mondială intrau tiptil în proiectul muzeului, care se licitează chiar zilele astea. Drumul plin de gropi până la primărie îmi era bine cunoscut, şi parcă vedeam autocarele de japonezi cu aparate foto la gât bulucindu-se pe şoseaua îngustă până la fosta mină. Apropo de aparate: mi-am luat definitiv gândul de la camerele promise de şefu’, şi de data asta am lucrat cu un studio de producţie profesionist, Nowhere Productions. Scule, tată, nu glumă, şi cred că-i vizibilă diferenţa, dacă aţi avut răbdare să vedeţi ori pozele, ori filmul.

După ce-am intrat în temă cu primarul, ne-am dus să înregistrăm în curtea minei, şi primarul a plâns de-a binelea când s-a apucat să povestească despre perioada de glorie a minei. Peisaje ca cel de aici vedeţi doar în filmele americane: pereţi scorojiţi, hale pustii, fiare ruginite, intrări baricadate cu plasă de sârmă şi peste toate acestea, simbolul minei, rămas în picioare să amintească şi de-acum încolo că pe aici au fost cândva mineri. O cască plină cu apă de ploaie, uitată în noroi, e imaginea care mi-a rămas multă vreme în minte, pentru că arăta de parcă ar fi fost casca ultimului soldat răpus în ultima bătălie a unui război absurd. Ascultam explicaţiile primarului şi încercam să-mi închipui cum o să arate totul când atunci când muzeul va fi gata să primească turişti, şi treaba asta cere un efort cam mare de imaginaţie. „Peste trei ani sunteţi invitaţi la inaugurare”, ne-a mai zis primarul, şi abia aştept să pun pozele de-acum la arhivă, şi să văd cum o să arate turiştii echipaţi ca minerii.

Optimist incurabil, primarul Aninoasei e convins de reuşita proiectului său, chair dacă muzeul din mină va trebui să atragă peste 17.000 de vizitatori pe an ca să nu dea faliment. Cu toate acestea, ca să ajungă la fosta mină, turiştii trebuie să parcurgă un drum plin de gropi, care abia anul viitor va intra în reparaţii, iar felul în care arată oraşul nu te duce cu gândul la distracţie, ci mai degrabă te întristează. Dincolo de optimismul cu care administraţia locală îşi hrăneşte visele, oamenii din Aninoasa sunt blazaţi şi lipsiţi de speranţă. Pe strada Libertăţii, acolo unde oamenii trăiesc în colonii construite cu peste un secol în urmă şi încă mai au în spatele casei cuptorul în care coc pâine, sărăcia e la ea acasă. Tinerii cu care am stat aici de vorbă nu mai speră la nimic, şi unul dintre ei îmi spunea că, dacă ar avea bani să plece în alt oraş – nu în altă ţară – ar fi o minune. Bătrânii vorbesc cu nostalgie de mină şi de comunitatea înfloritoare din jurul ei, dar le plâng de milă copiilor, care nu prea au perspective în Aninoasa.

Aşa săraci şi lipsiţi de speranţă cum sunt, oamenii din Aninoasa au cu ce se mândri, şi la fel ca orice comunitate provincială, contabilizează cu grijă olimpicii care s-au remarcat la concursurile naţionale, corul care e invitat permanent la festivaulul „Mamaia Copiilor”, sau parteneriatul cu Microsoft obţinut de şcoala din oraş, care a fost recent renovată din temelii, şi rivalizează cu şcoli din oricare oraş mare al ţării. Şi ca să vedeţi că nimic nu-i întâmplător, anul trecut toată şcoala s-a mutat la mină, dând viaţă fostului corp administrativ, în timp ce muncitorii trebăluiau la repararea şcolii.

Puţină lume ştie că cel mai bun club de tir cu arcul din România funcţionează, de 50 de ani, la Aninoasa, iar sportivii de aici au o cameră a trofeelor demnă de invidiat, unde sunt păstrate cupele obţinute la concursurile naţionale, europene sau mondiale. Jumătate din lotul naţional la tir cu arcul e formată din sportivii din Aninoasa, iar când am vizitat baza sportivă în care se antrenează am aflat că se pregăteau să plece la o competiţie în Polonia. Trasul cu arcul nu e treabă uşoară, şi nici ieftină, aşa cum mi-a explicat unul dintre sportivi, Radu Rădoi. Un arc cu accesorii costă vreo trei mii de euro, şi nu seamănă deloc cu arcurile clasice, pentru că are dispozitive de ochire şi o mulţime de alte şmecherii care nu au nimic din arma lui Robin Hood. Arcaşii mi-au arătat o hartă a lumii împânzită cu steguleţe tricolore, şi mi-au spus că fiecare steag corespunde unei competiţii câştigate.

Când am plecat din Aninoasa, primarul ne-a asigurat încă odată că o să ne invite, peste trei ani, la deschiderea ineditului muzeu găzduit de fosta mină, şi era convins că reuşita acestui proiect va fi o lecţie pentru toate comunităţile mici, dar cu vise mari, pentru că, în definitiv, Aninoasa e povestea oricărui orăşel monoindustrial confruntat cu problema închiderii singurului agent economic. Rămâne de văzut dacă micul oraş mineresc va câştiga pariul cu turismul, şi dacă viaţa oamenilor de aici se va schimba. Până atunci, peste Aninoasa pluteşte aceeaşi linişte melancolică a târgurilor prăfuite, iar foştii mineri mai ridică din când în când ochii spre turnul puţului, aşteptând parcă semnalul care să-i cheme la şut….

mai 2009

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități