Bisericile de lemn din zona Făgetului

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

un reportaj de Mario Balint și Ilie Pintea

Evident, scriu! Ilie doarme! Fusul orar e dat peste cap. Şi atitudinile.

Şi principiile! Şi tot ce ţine de raţionalul lumii în care, convenţional, trăim! Nimic nu e din ceea ce pare a fi! Nici măcar bufniţele! Ultimele creaturi vizate. Vorba prietenului meu Tony Ene, unul dintre profesioniştii relaţiilor publice din sistemul militar românesc, nu mă pot obişnui cu ţara asta. Mi-e frig într-una! Privesc în jur. Deşi războiul nu e declarat, România e o ţară sub ocupaţie! Anormalul a luat locul normalului. Lipsesc exploziile, atacurile şi injecţiile cu adrenalină. Pardon! Adrenalina se revarsă la fiecare sfîrşit de lună în ziua cînd plătesc gazul! Ilie, în Valea Jiului, gîndeşte la fel! Triunghiul Reşiţa – Valea Jiului – Nassiriyah! Nu e Triunghiul de aur al drogurilor, nici cel al diamantelor, nici al disperării. Este unul al „reporterului special”. Al „corespondentului special”  cel care încalecă lumea şi dă de pămînt cu subiectele.

M-am bucurat cînd sezonul 2 a demarat! Pîş-pîş, parcă în vîrfurile picioarelor, parcă nevrînd să deranjeze pe nimeni, să nu supere sau să bucure pe nimeni! Reporterul nostru special e mai ciumat decît al altor media? Are el gîtul strîns de încleştarea luptelor intestine? Sînt materialele noastre mai proaste decît ale Antenei 3, sau ale Realităţii? Dacă e aşa, renunţ bucuros şi mă înclin în faţa copiilor cu mîini de aur, creatori de reportaje formidabile, capabile să mişte lumea! Culmea, Ilie cred că gîndeşte la fel! Astăzi mă întîlnesc cu el la Caransebeş pentru a merge spre zona montană a judeţului Timiş. Mănăstirile de lemn din judeţ, 14 la număr, îmi stau pe suflet. Am o restanţă de cîţiva ani, cînd profesorul Căliman a bătut toate toacele originale ale bisericilor monument istoric. Maşina SRR merge brici! E prima dată cînd echipajul nostru beneficiază de o adevărată navă spaţială. Neam de neamul meu nu a avut o aşa maşină. Cu închidere centralizată şi radio! Culmea rafinamentului…

La Făget ne aşteaptă profesorul Ion Gheorghe Olteanu, directorul Casei de Cultură din localitate. Pupături, schimb de amabilităţi. În cîteva minute rememorăm o pauză (între noi!) de cîţiva ani. Profesorul îşi aminteşte de o transmisiune directă, de ziua lui Traian Vuia, pe care am făcut-o din moto-deltaplan! De cîtva ori au crezut că ne zdrobim de turla bisericii din localitate. Transmisiunea a reuşit! Astăzi, pornim spre Româneşti, Curtea, Homojdia, Povergina, Jupîneşti – unde şi dormim în Satul de vacanţe al Fundaţiei Augusta, un campus universitar de vară apărut la ideea Doamnei Anca Augusta, fondatoarea Universităţii TIBISCUS din Timişoara. La recepţie banii noştri curg lejer în sertarele flămînde de devize. Turiştii aproape că lipsesc, studenţii au alte preocupări.

Pe Paolo Ciarini l-am întîlnit la Făget şi l-am „achiziţionat” pentru emisiune, urgent! „Paolo”! „Mario”! „Italiano”? „Mia Grande-nona”! Aaaaaaaaaaa! Şi a rămas aşa pînă la finalul drumului! E doctor inginer, expert în restaurarea monumentelor istorice din lemn şi e foarte interesat de bisericile de lemn. Dumnezeu a aranjat lucrurile foarte bine! Nu cred că sînt un păcătos irecuperabil!

Am văzut biserici de lemn distruse de timp şi de timpuri! Oamenii au un rol foarte important în această poveste! Ignoranţa, superficialitatea şi neştiinţa dau apă la moară sub-finanţării cronice a recondiţionării acestor capodopere a artei ţărăneşti din zona de munte a Timişului.  Preotul de la Româneşti e tînăr şi dăruit! Sînt puţini în ultimii ani. Româneştenii au noroc! Biserica e la fel. Picturile pe pînză lipită pe lemn menţin structura! Trist!

Mănăstirea „Izvorul lui Miron” va fi surpriza! Ilie ştie!

…mulţumesc, Mario, am preluat legătura! Cât am dormit eu, pe la două dimineaţa, după un prim montaj al înregistrărilor, neobositul meu prieten v-a pus la curent cu scopul primei noastre aventuri din sezonul ăsta, unul care a debutat fără mare tam-tam, fără publicitate, de parcă – aşa cum bine zicea Mario – ne-am teme să nu supărăm pe cineva.

Aşadar, ne-am regrupat la Caransebeş (unde-am făcut armata!) şi am pornit spre bisericile alea despre care habar n-aveam, dar despre care Mario îmi povestise o mulţime de lucruri. Tot ce aveam în minte referitor la acest subiect era muzica lui Ilie Stepan, de pe albumul „Undeva în Europa”, pe care o vedeam ca lipindu-se de minune pe post de coloană sonoră (mulţam fain, maestre!).

Gropi, drumuri în lucru semafoare…ştiţi şi voi cum se circulă în ţara asta. Când am ajuns în Făget, un orăşel mic şi parcă încremenit în anii 70, dacă judeci după vitrina librăriei şi după cum arată singurul hotel din oraş, n-aveam de unde să apuc povestea. Din cele spuse de ghidul nostru, amabilul profesor Olteanu, ne aflam în patria bisericilor monument istoric, însă parcă nu găseam firul de la care să pornim.

Şi când stăteam noi aşa, pe gânduri, numa’ ce apare, timid, italianul de mai sus, despre care aveam să aflăm că e expert în restaurarea monumentelor din lemn. Ne-am înseninat şi am pornit la drum cooptându-l imediat în echipa noastră – mi-a cărat trepiedul, săracul! – convinşi că cineva, acolo sus, ne iubeşte şi de data asta.

Dacă vedeţi cumva imaginile surprinse de echipa noastră şi vă trece prin cap să vedeţi cu ochii voştri bisericile astea, aţi face bine să vă grăbiţi, pentru că, aşa cum erau în primăvara asta, multe dintre ele nu mai apucă încă un deceniu. Am intrat în biserica din Margina după ce un sătean a venit să ne deschidă uşa ferecată cu lacăte mari, şi am făcut cunoştinţă cu sfinţii trişti de pe pereţii şubrezi, lacomi să surprindem cât mai multe imagini. De peste tot, mica biserică îşi arăta vârsta, iar vechiul clopot, rămas de la o mănăstire clădită aici de Iancu de Hunedoara, abia îşi făcea auzit glasul. De aici am plecat la Curtea, unde am găsit aceeaşi poveste : grinzi roase de vreme, pereţi scorojiţi şi multă resemnare din partea comunităţii, incapabilă să susţină financiar lucrările de restaurare.

Pe drumul spre satul Româneşti, „nava spaţială” pilotată de Mario a mai făcut cunoştinţă cu nişte gropi, dar a meritat, pentru că aici am găsit cea mai spectaculoasă (şi cred că cea mai veche) dintre bisericile vizitate. Am poposit mai întâi la preotul Claudiu Hăruşoiu, un preot tânăr şi legat de vechea biserică a satului, deşi slujeşte într-o biserică mare, construită prin anii 60. Când am ajuns la biserica aflată pe un deal, într-un cimitir, şi preotul a deschis uşa cu un scârţâit prelung, ne-am simţit ca nişte călători prin timp : nimic din ceea ce am găsit acolo nu avea legătură cu timpul de-acum, de parcă interiorul bisericuţei cu pereţi crăpaţi şi pământ bătătorit în loc de duşumea ar fi plutit în vremea demult trrecută a ctitorilor ei. Bine-ar fi de-ar fi fost aşa, pentru că biserica din Româneşti e cea care are cea mai mare nevoie de intervenţii pentru consolidare şi restaurare. În altarul bisericii, pânza scorojită pe care meşterii populari pictaseră cu trei veacuri în urmă  porumbelul alb simbolizând Sfântul Duh susţine de-a dreptul scândurile putrezite, care s-ar prăbuşi fără acest firav sprijin, iar sfinţii întruchipaţi cu măiestrie în inconostas par să stea de vorbă unul cu altul, întrerupţi de dârele lăsate de apa scursă prin acoperiş şi de pânza sfâşiată şi lipită stângaci cine ştie când. „Restaurarea bisericii în care ne aflăm costă trei miliarde în bani vechi, după ultimul deviz”, ne-a spus preotul Hăruşoiu, adăugând că toate demersurile făcute de biserică pentru restaurarea acestui monument istoric au rămas fără răspuns. În vremea asta, Paolo, care făcuse o mulţime de fotografii şi pipăise bârnele mâncate de apă, ne-a confirmat bănuielile: dacă nu se intervine cât mai repede, bisericile astea, cu tot cu picturile splendide care le împodobesc, ajung la pământ.

Pe drum, profesorul Olteanu pomenise în treacăt despre un călugăr englez de la mănăstirea Izvorul lui Miron, ctitorită de întâiul patriarh al României, iar când ne-a mai spus şi că omul fusese preot romano-catolic, convertit la ortodoxie, am hotărât că nu putem rata un asemenea subiect, drept pentru care, prin alte gropi, am pornit spre mănăstire. Am stat de vorbă cu părintele David, cum îi spuneau călugării, imediat după slujba de vecernie, în curtea mănăstirii, unde o mulţime de păsărele veniseră parcă să ne asigure ambianţa sonoră potrivită. Aşa am aflat că David Williams, care vine din Ţara Galilor şi seamănă foarte bine cu scriitorul rus Alexandr Soljeniţând, a fost botezat în ortodoxie la muntele Athos, cu mai bine de 15 ani în urmă, şi de atunci s-a retras din lume. Părintele David zice că a venit la mănăstirea din Timiş ca să trăiască în post şi rugăciune, nu ca să-şi facă prieteni, dar cu toate astea, părintele David are un prieten bun, cu care face lungi plimbări în fiecare zi. E vorba de măgarul Marcel, de care călugărul e foarte ataşat, şi despre care spune că îi e cel mai bun prieten, pentru că nu-i pune întrebări. Şi pentru că noi îi pusesem deja prea multe, ne-am grăbit să continuăm drumul, lăsându-l pe fratele Davin din Ţara Galilor cu rugăciunile sale…

În Timişoara, autorităţile abilitate să facă ceva cu monumentele istorice, deci şi cu bisericile de la Făget, ne-au vorbit mult şi frumos despre importanţa acestor aşezăminte pentru patrimoniul cultural naţional, dar s-au declarat neputincioase când a venit vorba de bani. Consiliera cu care am stat de vorbă ne spunea că nu există experţi în cadrul ministerului de resort ca să evalueze pictura şi să facă un proiect pentru reabilitarea ei, iar pentru experţi particulari nu sunt fonduri, şi spunea că ar trebui să se implice mai mult mitropolia. Aşa că  ne-am dus la mitrolpolie, unde înalt prea sfinţia sa Nicolae Corneanu, a avut amabilitatea să ne primească. Din păcate, şi aici lipsa de bani pare obstacolul suprem, pentru că, deşi nimeni nu neagă valoarea incontestabilă a bisericilor din lemn construite pe vremea imperiului austro-ungar, nu există sprijin financiar pentru a le repune în valoare.

Am plecat de la Făget cu tolba plină de poveşti şi de imagini inedite – chiar dacă iarăşi n-am avut cu ce face fotografii de calitate, iar trepiedul de la frate-meu scârţâia din toate încheieturile – dar nu cred că, dacă peste zece ani copiii noştri vor trece pe aici, vor mai găsi în picioare biserica de la Româneşti ori pe cea din satul Curtea. Nici oamenii de aici, nici preoţii nu pot face nimic, iar noi am încălecat pe-o şa şi v-am spus povestea aşa…

martie 2009

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități