Ciulinii Bărăganului

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

un reportaj de Mario Balint și Ilie Pintea

La amiaza soarele dogoreste, dar Ialomita e înecata în mîl. Caut un loc de baie, de scalda, asa cum facem în copilarie cu Timisul la Lugoj. Nu gasesc nicaieri. Ilie îsi aminteste cu nostalgie de piscina si sauna de la Tulcea. Baraganul e ostil, însa si în aceasta privinta.  Si totusi… Ne întîlnim cu putinii locuitori la masina cu alimente. Tom si Gerry, Stan si Bran, Bonnie si Clyde, Ilie si Mario! “Va cunosc!, spuse cineva, acum veniti din Delta”! Ne-au picat fetele. Aici Radio România chiar se asculta! O punte hertziana peste departarile geografiei. Ne întoarcem la ciulinii care marginesc ulitele satului Hagieni. În departare se vede un cal. Singur. Pare singura vietate din aceste locuri pustii. Apare un pusti pe bicicleta. Îi fac semne disperate. “Un loc de scalda, undeva…” Nici vorba! Soarele îsi arunca nemilos sulitele fierbinti. Mi-e bine. E un loc salbatic unde cred ca poti învata, daca nu stii deja, ce înseamna viata adevarata si pretul confortului. Dupa o vizita în Baragan poti pretui mai mult becul electric, apa de la dus si salteaua confortabila din patul tau de acasa. Acolo, timpul pare ca se scurge monoton. Ca rasariturile, amiezile si amurgurile se repeta. În aceasta pustietate s-au adunat 11 calugari, “vietuitori”, cum îi numeste staretul Rafael. Unii au ales sihastria din convingere si aplecare spre cele duhovnicesti. Altii, poate, au lasat în urma povesti impresionante. ” Tu te duci badeo, sarace/ Eu cu dorul ce m-oi face?/ – Tu te-ai face mîndro bine/ Ca mai sînt voinici ca mine./ Dar eu m-oi face mai rau/ Ca pe unde ma duc eu/ Nu-i nici deal nice pîrau,/ Nici mîndruta-n portul tau,/ Nu-i nici grîu, nici fir de iarba,/ Nici mîndra sa-mi fie draga”
Din fericire, dealurile din departare mustesc de urme de viata – veche civilizatie româneasca, sau dacica, sau… -, de grîu nu duc lipsa cei de aici, iar de rîuri… Ialomita curge lenes spre Dunarea cea mare care se afla la doar cîtiva km de aceste locuri.

Podul pe pontoane care leaga Hagieniul de restul lumii, leganat de apa Ialomitei în lumina cruda a soarelui de dimineata e o imagine care greu poate fi uitata. Inspirat de firul acesta subtire de scânduri care lega o lume de alta, am scos aparatul de fotografiat. Când sa focalizez mai bine scena, aud o voce lânga mine care zice : “De la Radio România sunteti ? Aaa, pai io va cunosc !” Si numa’ ce începe omul sa-mi zica ce facuseram pâna atunci si sa ma-ntrebe ce mai face domnu’ Mateescu, bunaoara, ca adica ce caut io din Valea carbunelui tocmai în Cluj.
Când le-am zis cu ce treaba suntem pe la ei, oamenii ne-au înconjurat cu povesti, de nu mai prididea bietul Mario sa alerge cu microfonul de la unul la altul. Izolati în inima arsa de soare a câmpiei, oamenii pareau ca adunasera în ei vorbe nespuse, pe care ni le daruiau noua, calatorilor aflati în grabita trecere. Au mai ramas vreo treizeci de sufletele, din care al mai tânar, un domn uscativ si cu mustati, cel care ne-a si recunoscut, trece de 50 de ani, dar nu par sa se simta napastuiti cu viata pe care-o duc aici, în Baragan, chiar daca recunosc cu seninatate ca usor nu e.
Am avut mare noroc sa fim la Hagieni joia, pentru ca am asistat la aprovizionarea satului, prin intermediul unui “magazin ambulant”, o Dacie papuc ce aduce, la o saptamâna odata, cele trebuincioase oamenilor : pîinea cea de toate zilele, zaharul, uleiul, berea la doi litri, apa minerala, banala hârtie igienica ori indispensabila butelie cu gaz. Scena asta de shopping ambulant te face sa te simti al dracului de norocos pentru lucrurile normale de care ai parte în fiecare zi, spre deosebire de oameni precum cei de aici – si câti or mai fi ca ei ! – care trebuie sa astepte masina ca sa manânce pâine proaspata ori ca sa-si împrospateze rezerva de tigari.

Panait Istrati avea dreptate. Hagieniul, din inima Baraganului, e un loc pierdut de lume, cea mai veche localitate atestata din Ialomita. “Întins, de când lumea, peste toate tarinile pe care le arde soarele, între duioasa Ialomita si Dunarea ursuza, Baraganul se afla, cât tine primavara si vara, în lupta vicleana cu omul harnic, pe care nu-l iubeste si caruia îi refuza orice bunastare, afara doar de aceea de a hoinari si de-a urla în toata voia. Baraganul e singuratec”. Oceanul de ciulini îsi unduia valurile în timp ce dealurile cu coamele lor plesuve si rotunjite vegheau pustietatea. Spre Hîrsova, înainte de a ajunge la Orasul de Floci, faci la dreapta, trei km spre linia orizontului, taiata brusc de curgerea lina si mîloasa a Ialomitei. Un pod de pontoane desparte, sau uneste, Hagieniul de lume. E joi, ziua în care vine masina cu alimente. Cu necesarul strict. Cu butelia, cu berea, cu hîrtia igienica. Pentru cele cîteva suflete ramase aici sosirea masinii e esentiala. Vara, arsita trebuie stinsa cu bidoane de bere, iarna, butelia e mai importanta pentru gatit. Papucul rosu opreste pe partea stînga a Ialomitei. Îl asteapta tot satul. Tîrguieli. Oameni încarcati cu saci cu pîine, saci cu pîine în inima grînarului Europei!!!, trec puntea din lemn si se îndreapta spre casele ascunse de nemarginirea cîmpiei. Soarele iteste sulitele lungi ce se frîng de turla vechii biserici, distrusa de cutremure si intemperii. Parintele Rafael, staretul Manastirii Sf. Nicolae din Hagieni spune ca împreuna cu primarul comunei Mihail Kogalniceanu, încearca sa o repare. Este una dintre cele mai mari biserici din Ialomita. Îl cred pentru ca e maramuresean crescut la Resita pe lînga silvicultorii din Banatul de Munte.
Ziua se termina cu happy end! A doua zi pornim spre casa. 14 ore la volan, total 1560 km! Ploiestiul, încurcat cum îl stim de data trecuta, dar relaxant…
P.S. Mama lui Ilie face o ciorba de fasole verde extraordinara!

Când am ajuns la Manastirea Sfântul Nicolae de la Hagieni, parintele Rafael – un calugar cu statura de haiduc si cu privirea omului obisnuit sa înfrunte viata cu capul sus – ne-a iesit în cale de departe, bucuros de oaspeti, si tot el l-a chemat pe primar sa ne spuna istoria satului. Când l-am rugat sa bata toaca, pentru înregistrari, parintele a cheam doi calugari care au facut sa rasune vazduhul de chemarea scândurii batute cu mestesug, apoi ne-a stâmparat setea cu apa rece. Si multa. Vine primarul, cu care Mario gaseste imediat puncte commune si începe o discutie de intelectuali, într-o camera de oaspeti impecabila si racoroasa, în timp ce aerul de afara te topea pe picioare. Înregistram, si primarul ma lasa masca cu o replica de pura poezie : “Observati ca la noi e atâta liniste, ca pâna si Ciulinii Baraganului ai lui Istrati s-ar plictisi”.
Linistea si câmpia nesfârsita si soarele si aerul care vibreaza miscat parca de o energie nevazuta te fac sa te simti mic si neînsemnat în locul asta în care pamântul devine una cu cerul, iar singura legatura cu lumea e o punte pe pontoane. Când am plecat de la Hagieni, în masina s-a facut liniste minute bune, pentru ca dupa un drum ca acesta nu sunt prea multe de spus. Am plecat dupa ciulinii Baraganului, si am gasit un loc care nu s-a schimbat aproape deloc de când l-a vizitat Panait Istrati, si ne-am întors doldora de povesti, si poate mai tristi, dupa ce am vazut atâta singuratate.

Iar ciulinii, vorba lui Mario, sunt tot acolo…

august, 2008

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități