Ucigașul tăcut din Câmpia Dunării

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

un reportaj de Mario Balint și Ilie Pintea

Soarele straluceste de amiaza. Apa scoasa cu galeata de mos Gheorghe din fântâna pe care-a zidit-o chiar el cu o jumatate de veac în urma are irizatii aurii. Galbenusul de foc de deasupra noastra se topeste parca în galeata de tabla. Mos Gheorghe ridica “vadra” si bea cu înghitituri mari si rare. Apa rece îi zvânta arsita gâtlejului. Omul se sterge la gura cu mâneca bluzei, apoi pune mâna streasina la ochi si priveste peste praful drumului.O noua zi torida din vara lui 2008 sta sa înceapa…

În dogoarea zilei, apa rece din vadra lui mos Gheorghe te ademeneste sa-ti astâmperi setea. Vrei sa bei, fara sa banuiesti macar ca acolo, ascuns între cristalele de racoare, pândeste ucigasul tacut. Suntem în Mehedinti, sud-vestul României, la granita de est a Uniunii Europene. Peste 68.000 de oameni se pregatesc sa treaca pragul dintre doua lumi. Viata si moartea danseaza împreuna, înlantuite în apa fântânilor din 110 localitati. Subiectul e cunoscut de peste 50 de ani în mediile academice, dar noi l-am aflat abia acum. Cum noi doi venim din zone miniere, unde cu apa nu-i de glumit, am început o investigatie care ne poarta pe urmele otravii necunoscute. Stiam doar ca lignitul “tânar”, în vârsta de trei milioane de ani, te poate întinde pe tine, taran vânjos si în putere, pe un pat de spital, legat la modernele masini de spalat sânge…

MARTI, 1 IULIE

Ca de obicei, autoritatile locale stiu totul, dar nu pot face nimic. Banul – ochiul dracului – face diferenta si aici, între sanatate si boala, între viata si moarte, între Europa si un nenorocit de colt de Românie.Doctorul Florin Margineanu, nefrolog, este omul care a continuat în ultimii 20 de ani cercetarile locale privind nefropatia endemica balcanica, sau NEB, recunoscuta de O.M.S., dar prea putin cunoscuta dincolo de frontiera judetului Mehedinti. În Bulgaria si fosta Yugoslavie autoritatile locale au stramutat sate întregi, afectate de NEB.

La noi…”sunt codri verzi de brad si iarba-i de matase”. Cu indiferenta, autoritatile sanitare ignora cu desavârsire acest fenomen, punând în pericol aproape 69.000 de oameni.Si mai dramatic e faptul ca maladia se transmite pe cale genetica, asa ca evolutia bolii în timp va fi de-a dreptul catastrofala, daca nu se iau masuri, macar în ultimul ceas.

Doctorul Margineanu conduce la Drobeta Turnu Severin un centru de dializa, poate cel modern din tara, unde câteva zeci de purtatori ai NEB vin de mai multe ori pe saptamâna sa-si primeneasca sângele. E, poate, singurul lucru bun generat de o boala negrutatoare. Aici am stat de vorba cu câtiva dintre cei care, pe nesimtite, au fost nevoiti sa adopter un alt mod de viata. Cutremurator a fost dialogul cu un barbat de vreo 60 si ceva de ani, care face dializa de doi ani si are deja complicatii ale bolii. Întrebat de Mario daca mai sunt si altii în sat în aceasta situatie, omul a raspuns cu senitatate, “Aaa, pai fusara multi rau, da’ au mai murit dintre ei”. Un alt bolnav, care-a fost inginer si care la 70 de ani arata ca la 50, ne-a povestit ca si parintii, si surorile, si verii lui au suferit de aceeasi boala. Desi conectat la aparatul care-i împrospata sângele, barbatul avea puterea sa glumeasca cu noi si sa ne spuna ca si asta e un mod de viata, atâta doar ca nu te prea ajuta fizicu ‘.

MIERCURI, 2 IULIE

În cea de-a doua zi a documentarii noastre am pornit de la prima ora spre Herghevita, primul focar al NEB, ca sa vedem cum traiesc oamenii de aici, care au avut “privilegiul” ca satul lor sa dea initial numele misterioasei boli.

S-a facut dimineata. Drumurile spre Bistrita sau spre Erghevita sunt de cosmar. Masina pusa la dispozitie de prietenul nostru, Marinica Belei, de la Miruna International, este pusa la grea încercare. Coborâm spre mijlocul satului, într-un nor de praf care sperie gâstele de pe ulita. Politia Româna e vigilenta, asa ca ne legitimeaza în drum. Oprim masina la o raspântie, prin pietre, asteptând sa vedem un om, un câine, ceva…un semn de viata. Satul e pustiu la ora asta a diminetii, când gospodarii sunt satui deja de munca din câmp.

Nea Gheorghe iese în poarta cu mâna întinsa. Ne zice bun venit si se mira când aude ca umblam dupa boala aia de care toti au auzit câte ceva, dar nimeni nu stie nimic. Se alatura înca un vecin cu care intram în vorba, si aflam ca oamenii din Erghevita nu-s speriati deloc, da’ deloc de spectrul amenintator al mortii lente aduse de NEB. Amabil, ghidul nostru ne duce la fântâna din curte si scoate o galeata de apa rece ca gheata si limpede. Ne întinde un pahar aburit, de care ne apropiem cam cu teama. “Beti domne ca e apa buna, n-are nimica ! Am trimis analize la Bucuresti si la Timisoara si or zis ca-i buna. Pai ce, murim noi dupa ce am baut de aici toata viata ?”, zice Gheorghe, cu umorul românului care vede întotdeauna partea buna a lucrurilor.

Din vorba-n vorba, aflam ca oamenii au si alte ipoteze cu privire la apritia ciudatei maladii. Unii zic ca ar fi fost adusa de un prizonier rus, altii ca de vina ar fi îngrasamintele, în timp ce un localnic era convins ca stresul de la colectivizare ar fi îmbolnavit oamenii. Nea Gheorghe ne invita în casa, unde ne arata cele noua pisici pe care le îngrijeste, si ne zice ca e dezamagit de administratia care nu le face drumuri, nici canalizare ori iluminat.

Oamenii din satele în care s-au semnalat îmbolnaviri nu sunt prea vorbareti când îi întrebi daca le-a murit cineva din familie de NEB, ori daca nu ar prefera apa de la robinet, pentru care oricum n-are bani administratia. Prefera sa vorbeasca de santierul naval care nu mai e cum era odata, de pescuit ori de munca lor la legume. Asa e peste tot pe unde am trecut ; pentru localnicii din Cîmpia Dunarii, treaba asta cu boala, care ba e de la apa, ba de la Dumnezeu stie ce, a fost atunci, în anii 50. Despre ce se întâmpla acum, despre oamenii care asteapta Salvarea de doua ori pe saptamâna ca sa mearga la dializa ori despre cei care sunt bolnavi fara sa stie nimeni nu vrea sa vorbeasca. Unul dintre sateni ne zicea ca ai de se-mbolnavira or fi fost mai gingasi, stii, mai sensibili, si de-aia luara boala, ca doar îs atâtia care-or trait si pâna la 90 de ani etate.

Iulie 2008

 

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități