Delta Dunării, dintr-o barcă de lemn

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

un reportaj de Mario Balint și Ilie Pintea

Din nou la drum! Drumul, o punte de legatura între doua semne, doua asteptari, doua vise! De fapt, între doua cosmaruri! Drumul judetean ce face legatura între Petrosani si Voineasa arata ca dracu. Nici bombardamentele, nici scurmaturile porcilor nu ar fi reusit sa-l deterioreze atît. Mergem la pas, bodoganind si înjurînd, eu, filmînd si rîzînd cu gura pîna la urechi, Ilie. Seara ne prinde lînga Bucuresti si înoptam “La Sefu”! Micii si berea din dotare. Se fac planuri, se discuta barbateste… se bîrfeste. Sa te fereasca Dumnezeu sa intrii în gura barbatului!

Mario a uitat sa va spuna despre herghelia de cai întâlnita în drumul de la Petrosani la Voineasa, care au stat de s-au balegat frumos în mijlocul suselei, nesimtitori la eforturile mele de a-i imortaliza cât mai artistic. De asemenea, pentru ca e un bun contribuabil, prietenul Mario a trecut sub tacere înjuraturile copioase cu care ne-am omorât timpul la semafoarele si lucrarile de pe la iesirea din Râmnicu Vâlcea sau naiba stie unde eram noi atunci, de am pierdut ore pretioase din bârfa cu Sefu’. Oricum, ideea e ca am vazut-pozat-filmat un apus de soare fain de tot, pe autostrada, care ne-a mai spalat din suparare.

Dimineata, pe racoare, vorba cîntecului, pornim spre Tulcea. Ilie întepeneste. Pe drum. De umar. Tulcea. Farmacie. Alifie! Întîlnirea cu inspectorul sef al Inspectoratului Judetean al Politiei de Frontiera Tulcea, Cristi Rogojanu, se amîna pentru duminica. Aflam ca pescarii de la Jurilovca sunt cei mai autentici lipoveni din zona. Asta vrem! Autenticitatea la ea acasa. Ne hotarîm sa pornim spre sud cînd… masinuta ramîne moarta. Nici un sunet, nici un scîncet. Nimic! Fara curent si fara posibilitatea de a ajunge în sudul judetului. Astazi nu vom vedea barbi de pescar! Trecem urgent la o pre-documentare si… bere! Cautam marangozu în carul cu fîn. De fapt, în balta cu stuf! Îl gasim, din gura în gura. Din pacate, nea Vanea a trecut pe fibra. Ultimul marangoz, facator de barci din lemn este Paul Vasiliu Îi propunem o întîlnire scurta. De patru ore! Semn bun, zicem noi. Vorbim despre barci, lemne, fibre, pirati, povestile Deltei, petrol si noua ordine mondiala! Hotarîm sa filmam si sa întregistram la atelier a doua zi, la întoarcerea noastra de pe Balta. Seara cade lin si noi urmarim de la balcon cum balonul acela portocaliu se scufunda în apele Dunarii. Ilie, tapan! Din nou alifie, prosoape si… somn!

Buuun ! Acuma sa va spun cum a fost cu umarul meu defect : deci bietul Mario, rabdator precum o camila sub soarele desertului, mi-a suportat scâncetele de durere tot drumul, ba chiar m-a ajutat sa ma repar.De vina o fi fost curentul din masina – care avea aer conditionat “la liber” – ca doar n-am reumatism de la vârsta asta, nu ? Dar sa nu intram în amanunte…

Pe de alta parte, domnul Paul e un personaj absolut fermecator, de o modestie si un bun simt de moda veche, asa ca discutia si berile cu el ne-au facut realmente placere. Am pus un link spre site-ul lui mai sus, dar e înca în constructie, asa ca accesati sectiunea foto ca sa vedeti ce si cum.
Totusi, e uimitor faptul ca în tara asta poti fi singurul om care face o chestie asa de complicata cum e un velier ca-n povesti si sa n-ai de lucru ! L-am întrebat pe domnul Vasiliu cât costa o lotca de pescuit.Mi-a spus pretul, care înseamna cam doua saptamâni de munca pentru un pescar harnic. Cu toate astea, localnicii par sa prefere, Dumnezeu stie de ce, barcile din fibra de sticla, mai scumpe, ba chiar si la mâna a doua, în timp ce o barca facuta de omul asta e, nu ma feresc s-o spun, aproape un obiect de arta. Oriunde în lume, unul ca el  n-ar avea aer de atâtea comenzi ; în România, Paul Vasiliu si-a vândut masina ca sa plateasca impozitele…Trista tara, este ?

Pornim de dimineata spre Politia de Frontiera. Intram pîna în biroul de la etajul 1. Ofiterii de serviciu se sesizeaza! Cum au patrumns baietii astia pîna în inima obiectivului fara sa-i întrebe nimeni de sanatate? Noroc ca nu suntem de la SIPI! Cristi Rogojanu e un barbat si jumatate. Ne repara si masina, ne pune la dispozitie si o salupa rapida (multumim nenea Marchis!). Marius e însotitorul nostru pe balta. Pornim dupa pescari. Doi dintre ei trag din greu o plasa afara din apa. Surpriza! Pentru noi! O bucata de corabie pescuita de pe fundul Dunarii si un amarît de crap. Pestii sunt cam putini si de cînd s-a interzis setca pescarii scot tot mai putin. Strabatem canalele în viteza. Cormoranii, lisitele si pelicanii sar din fata barcii. Linistea Deltei te învaluie si te transpune în alta dimensiune, parca, în alt timp. Intram pe un canal al canalului sa facem cunostinta cu Golum! Nu cel din Stapînul inelelor, ci cel din Delta. Fost inginer electrician la santierele navale, pensionat de boala, s-a retras pe un plaur unde face agricultura. De fapt, tot mai multi pensionari se refugiaza în delta pe timpul verii, unde traiesc în liniste, departe de lumea dezlantuita a imperiilor de beton si asfalt încins, cu o rosie proaspata, un peste, o sticla de ceva…

Deci sa lamurim o chestie : pentru mine, asta a fost prima data când am vazut Delta de aproape, ocazie pentru care multumesc Radioului ca mi-a dat de lucru si pe aici. Ce sa zic…toate stereotipurile îs nimica fata de ce vezi cu ochii pe canalele îmbârligate, în satele de pescari ori pe lacurile napadite de vegetatie. Pâna la urma, chiar avem o tara frumoasa, da’ ne snobarim sa mergem în concediu prin strainataturi, în loc sa ne bucuram de ce avem la noi acasa…

În Cotul Candura îl cunoastem pe Misu Elefantul, secretar general al Partidului GVU, adica Gîtul Vesnic Ud! Aceeasi liniste, aceeasi dorinta de a fugii din civilizatie si de a lasa, poate trecutul în urma. Trecutul e, de fapt, la el acasa la Cot Candura. Cabana lui nea Misu a fost folosita, cîndva, la vizitele sale între taietorii de stuf, de Gheorghe Gheorghiu Dej, fostul presedinte al României. “Dormea pe o lavita si traia foarte simplu. Fara paza, fara fite”, ne spune Misu Elefantu pe care îl lasam cu musafirii sa pregateasca un bors de peste. Ajungem la Mila 23, dupa ce trecem de unul dintre cele mai adînci lacuri din Delta. Fost cel mai adînc, acum colmatat. Oamenii baltilor zic ca de la moartea lui Ceausescu nimeni nu a mai dragat canalele si nu a mai decolmatat baltile. Specialistii spun ca e un proces firesc de colmatare în amonte odata cu înaintarea uscatului spre mare! La Mila vizitam cherhanaua lui Victor, construita la standarde europene. Cu fabrica de gheata si robineti cu senzori, într-un loc în care a trai normal si decent e un lux, a aplica aqiul comunitar e o necesitate obiectiva! Vax! Mîncam cel mai bun platou de peste cu mujdei din ultimii 30 de ani! Salau, somn, crap, biban, platica. Nemaipomenit! Ne întoarcem la mal si plecam la atelierul de barci din lemn al lui Paul… Doua veliere stau maiestuoase, demne si superbe, ca doua pasari, în întunericul halei de la capatul orasului. Proprietarul ne arata o barca lacuita care sta de un an pe apa. Ilie îl contrazice si spune ca barca nu are mai mult de cîteva zile. Se contrazic în continuare si mi-e frica sa nu degenereze într-un adevarat razboi. Combatantii se potolesc ca prin minune, însa! Aflam ca lotcile pescaresti lipovenesti sunt construite dupa modelul drakarelor vikinge care au urcat, demult, pe Dunare în sus. E o barca frumoasa, supla, demna, practica. Plecam pe seara de la atelier, cu un taxi, dupa ce Ilie vorbeste în direct natiunii, pentru prima data, despre aventura noastra! Îl ascult la radioul din masina si-l lamuresc pe sofer ca subiectul primei editii, de miercuri, nu e legat de discopatia balcanica! Ziua se încheie apoteotic cu sauna si piscina.

Pai da ! În locul meu, oricare dintre domniile voastre ar fi zis ca barca din atelierul lui Paul, lacuita ca o masa de sufragerie, n-a vazut în viata ei luciul apei, atât de bine arata. Când colo, barca sau lotca, ce-o fi fost, avea deja vechime pe balta, si asta ma face înca odata sa-mi scot palaria în fata pasiunii puse de constructorul din Tulcea în munca sa. În fond, si el lucreaza ca la Radio România : ne place sa face lucruri nu doar functionale, ci si frumoase…

Andrian Ampleev, viceprimar si membru al Asociatiei Caritabile LOTCA a rusilor lipoveni ne duce în portul militar, la cimitirul de nave, acolo unde e ancorata salupa pe care Maresalul Ion Antonescu a primito cadou de la Adolf Hitler! Acum, ea se afla în posesia asociatiei care o foloseste pentru scopuri caritabile. Teoretic! Practic, din cauza defectiunii motorului salupa sta la mal si face paianjani.
La hotel constat ca laptopul meu a înebunit. Programul nu mai recunoaste nici o comanda asa ca, Ilie e pe post de fac-totum! Evident, eu adorm! Ce nebunie. A doua zi ne asteapta 900 de km spre casa!

Eh, dupa cât efort depune Mario la volan, macar atâta merita, sa atipeasca un pic, mai ales ca saorma aia delicioasa, asezonata cu berea de rigoare, îl cam tragea înspre pat. Oricum, ideea e ca ne-a iesit o prima varianta asupra careia ne-am ciondanit toata dimineata, concluzia fiind ca, vorba Sefului,  mai avem de “bibilit” la ea. Ceea ce tocmai se întâmpla, asa ca nu va faceti griji.

Ploua, ploua, ploua, ploua vreme de betie si nu de mers cu masina, cu emotii, cu directuri si fara aer conditionat! Ne ratacim în Ploiesti si nu gasim iesirea spre Pitesti, ca doar la Ploiesti poti sa te pitesti, dar la Pitesti nu poti sa te Ploiesti! Proaste indicatoare de circulatie, adica lipsa! La Pitesti stam 40 de minute într-un dop de circulatie. Ilie se grabeste ca pierde banii de la banca si simte cum îi zboara apartamentul de sub nas. De emotie, doarme majoritatea drumului! Eu nu! Ajungem la Petrosani unde îl desart pe Ilie. Bate de 12 noaptea cînd opresc motorul în parcarea de la Resita. S-a mai dus o emisiune. Urmeaza Dabuleniul si Baraganul!

Bun, deci am luat banii de la banca pâna la urma  – de n-ar fi fost comisioanele eram de-a dreptul fericit – si nu l-am putut convinge nicicum pe Mario sa doarma la mine, dupa ce condusese 12 ore, asa ca m-a sunat dupa miezul noptii, ca sa stiu ca a ajuns bine. Drumul a fost mai lunga parca la întoarcere – vorba poetului – si eu am obosit numai stând, asa ca îmi imaginez cum era bietul Mario…În plus, ne tot chinuiam sa ascultam postul nostru ca sa prindem difuzarea primei editii Reporter Special, dar la frecventele RRA înca mai e de lucru. Una peste alta, cum zicea domnul Balint, urmeaza Dabuleniul si Baraganul!

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități