Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Huși

un reportaj de Alina Darie

Numai 175 de secunde?! Mult prea putin, pentru a putea crea portretul complet al unui orasel de provincie, pitit cu maiestrie de Dumnezeu, intre patru dealuri, pline cu vita de vie din aceea nobila, din care toamna se face vinul dulce si bun. Ramane insa provocarea si convingerea ca putini vor fi aceea care vor putea intelege pe deplin, farmecul acestei asezari. Dar asa putini cum sunt, ei vor fi acei care vor rezerva un colt de suflet, unde sa aseze pentru totdeuna numele acestui vechi targ moldovenesc.

Cum voi ingramadi, in doar 175 de secunde, toate ideile, toate personajele, descrierile si sentimentele pe care le-am adunat in ultima saptamana, de cand cercetez, asa, cum ar face un strain iscoditor, urbea natala. Si oricat as vrea sa incep totul din dealul Lohanului, de unde in fiecare dimineata, iesind in pragul casei, salut camaradereste dealul semet al Motocului, inima ma duce tot spre Dobrina, pe unde trece Trenuletul de Husi. In orice anotimp ar fi, cand ajung spre dealul garii, vad cu ochii mintii, aievea, ulita copilariei, insorita si plina de colb, pana spre peronul batut cu piatra de rau, curata si lucitoare. Casa bunicilor era la doi pasi de gara si suieratul trenului a fost dintotdeuna un ceas desteptator, un semn ca… viata merge mai departe! Din alte timpuri, parca si glasul bunica-mii, odihneasca-se in pace, striga la noi si ne cheama acasa, ca „nu cumva sa dee Domnul, sa sariti ca zaluzii in fata trenului, mai, ca trenul nu-i caruta, mai, neastamparatilor”!! Asa striga bunica, draga de ea, la noi, la cei cinci nepoti ai ei, privindu-ne cu dragoste si imbiindu-ne cu clatite cu dulceata de cirese amare. Dar noi nu si nu! Pana nu trecea trenuletul cel vechi, hodorogind de mama focului, ca sa ii facem cu mana, asa cum faci unui prieten mult asteptat, nu ne miscam niciunul din loc. Ba puneam si ramasag: cine-l vede primul!? Fireste, nici nu se putea inchipui un alt inceput pentru neconventionala poveste a Husului.

Si-am trecut si pe la Mos Trandafir, batranul sfatos si hazliu, care el insusi poate intruchipa un alt fel de istorie a locului. Mosul pare ca stie totul despre Husi, de cand era vremea dughenelor evreiesti, in care gaseai halvita din aceea iefitna si buna, pana cand s-a adus Tribunalul la noi. Rade din toata inima si atat iti trebuie sa-l intrebi „ce mai face” ca cinci ceasuri stai cu el sub streasina portii, sa-ti spuna verzi si uscate…despre Targul Trasnitilor si al Marilor Sentimentali. Ba l-a cunoscut si pe Chiper Gheorghe, cel care a si scris celebra carte „biografica” a Husilor. Vorbim de toate: Mos Trandafir povesteste precum Creanga, ba de vie si vin, ba de cantecele din vremea lui sau de raposata coana Aurica, blanda femeie, care s-a stins acum multi ani, pe vremea cand inflorea liliacul…

Nu ai cum sa mergi prin Husi, fie si cu treaba, fie si sa-ti clatesti sufletul cu mireasma castanilor de pe strada „General Teleman”, fara sa treci pe la o biserica, oricare din cele 14. Eu, dintr-un obicei de pe vremea copilariei, ma duc mai mult la Episcopie. Nicaieri pe lume nu e linistea mai frumoasa, mai invaluitoare, decat in curtea inflorita a unei manastiri! Racoarea dintre zidurile pictate cu sfinti ale bisericii te infioara si, dintr-odata, in fata altarului aurit, cu cohii plecati si fruntea smerita, intelegi cat esti de mic pe aceasta lume! Si cat te iubeste Dumnezeu, daca te lasa sa vezi si sa traiesti toate aceste frumuseti, fara a-ti cere prea mult, decat, credinta, rabdare si bunatate…

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități