Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

POGOANELE

un reportaj de Cristina Moise

Orasul din Baragan – Pogoanele

Astazi plec in cautarea unui loc urban care sa fie luminos, spatios, roditor si linistit. As incerca sa ma mut din aglomeratul Buzau intr-un orasel mai mic. Bat peste 50 de km ca sa gasesc altceva.

Altceva am gasit, dar nu ce-mi doresc eu pentru a pune bazele unei locuinte.
Pe drum parca mi se strangea inima, cerul se lasa mai jos, mai jos, mai negru. Ameninta. Am lasat ploaia in spate si am invins Baraganul, o campie cu adevarat surda, asurzita de vantul de neoprit nici macar o zi pe an. Terenuri lucrate, oameni care taie via de primavara. Turme de oi si cirezi de vite. Din ce in ce mai multe Dacii si mai putini km pana la Pogoanele, orasul care strange campia in brate pe 11000 de ha.

A trecut destul timp de cand nu am mai facut popas in Pogoanele, destul cat sa-mi dau seama ca in afara de o piata mare nu e nimic nou aici. Chiar asa o fi. Dau de doua-trei-patru-cinci ori roata celor 16 blocuri din oras ca sa-mi dau seama ce se intampla in 2011 in orasul din inima Baraganului, aflat la sensibila si egala distanta, imi spune Constantin Manea – primarul cu care a inceput acest oras urbanizarea -, fata de Urziceni, Slobozia, Braila si Buzau. A fost strategica ideea de urbanizare in urma cu 22 de ani.
Din cei 8200 de locuitori, 90 la suta sunt someri care lucreaza pamantul, cultiva pepeni, ori care au plecat la munca in strainatate. Cineva are curaj si spune ca 25 la suta sunt afara. Au lasat acasa 36 de km de strazi dintre care doar sase strazi asfaltate.

La robinetele pogonenilor nu curge apa potabila. Din august incep lucrarile pentru apa potabila si canalizare. 19 milioane de euro din fonduri europene si un primar care parca are intentii bune pentru orasul in care s-a nascut, dar care in orice moment ar vrea sa plece. Sotia lui nu are loc de munca, iar copiii ar gasi poate scoli mai dotate la Buzau.

Caut oamenii. Undeva scrie frumos cu rosu supermarket. Intru. Si acum am senzatia ca am vreo 9-10 ani si mama m-a trimis la aprozar. Stau cuminte la coada si privesc: oameni tineri care strang pana la transpiratie un leu in mana. Dau jos din punga doua cepe pentru ca nu mai au inca 30 de bani. Femei cu batic negru legat sub barbie cer cate un baton de salam din cel mai ieftin. Pe un raft sus, foarte sus, nici vanzatorul n-ar ajunge, stau prafuite pungile cu cafeau scumpa, 4-6-7 lei suta de grame. Nimeni nu-si urca privirea pana acolo. Magazinul are de toate. Spinari si aripi de pui, tacamuri de pui, usturoi gata stricat, sucuri de 1,5 lei – 3 litri, si multa dezordine. Nimeni nu cumpara mai mult de 12-13 lei. Si erau destui oameni. Cantaresc si eu puterea de cumparare si ies. Ma uit din nou pe firma. E totusi supermarket, nu aprozarul din copilarie si suta albastra de lei din mana pe care am reusit sa o pierd intr-o imbulzeala. Mama a avut grija sa ma pedepseasca. Pe oamenii din Pogoanele nu-i mai poate pedepsi nimeni. Soarta le e prea crunta.

Partea asta a orasului este insa intr-un contrast total cu iesirea spre Bucuresti. Acolo apar luminoase, recent varuite, cu gazon englezesc si plante ornamentale inedite, casele de lux. Caut raspuns la Marina Badulescu, presedintele celebrei judecatorii din Pogoanele pentru care fac interpelari toti politicienii vremii numai-numai sa nu o desfiinteze. Domnul presedinte imi spune ca acele case sunt ale oamenilor tineri care au muncit in strainatate. Mai aflu ca la judecatoria Pogoanele s-a muncit inclusiv duminica seara. S-au facut arestari. Domnul Badulescu are deja patina profesiei si nici nu e nevoie sa intrebi da’ de ce e nevoie ca la Pogaoanele sa ramana judecatorie? Chiar e nevoie. In cladirea asta a fost singurul loc in care am simtit mirosul de oras.

O strada, iar pe a doua oameni care planteaza in gradini. Sunt case curate in partea asta. Si oameni care nu stau la poarta.
Dupa cateva apeluri reusesc sa-l intalnesc pe Constantin Manea, fostul primar al urbei. Cu el a inceput Pogoanele urbanizarea. Acum, domnul Manea se relaxeaza uitrandu-se la fazanii si paunii sai, creste pasari rare. Are si o ferma, numai ca legile romanesti par sa nu fie facute si pentru cel care munceste. A avut 800 de gaini ouatoare in 2010. Nu a putut vinde zilnic 800 de oua. A avut si vaci de rasa. Nu renunta inca. E obisnuit cu munca si nu poate sta locului. Vad in omul acesta pe pogoneanul care taie campia in doua la primele raze ale zilei. Nu e tentat sa plece, desi bunicul sau avea o vorba: mai copile, fa-ti o casa in fiecare sat!
Constantin Manea este acela care da o definitie clara orasului Pogoanele. Este asa de bine asezat la distante egale intre alte patru mai mari orase, incat nu se poate intoarce la rangul de comuna.

La iesirea din oras catre Buzau, doi batrani fac curatenie in fata curtii. E prima casa din oras. Pe ei nu-i tenteaza sa plece spre Buzau, ci spre comuna Smeeni.

Trag si eu propriile-mi concluzii. M-as muta la Pogoanele. Pamantul este roditor, liniste este, locurile de casa se vand cu pogonul, ca de aia i se spune si Pogoanele, iar lumina mi-o gasesc singura.

Trag aer in piept si caut cu privirea dealurile Buzaului. Nu ma mai uit in spate pentru ca imi aduc aminte de aprozarul copilariei. Las Pogoanele intr-o agitatie surda, o zbatere care usor se confunda cu cea de pe ulitele satelor izolate de munte in zi de sarbatoare si o dorinta sora cu tristetea.

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități