Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

AIUD

un reportaj de Claudiu Pădurean

Aiudul, Strassburgul de pe Mureș

Există orașe care par să fi fost inventate pentru o idee. Aiudul, din județul Alba, pare să fie concretizarea ideii de burg ardelenesc. Pentru cei mai mulți dintre cei care trec la Aiud, orașul este doar o panglică de asfalt care îi duce de-a lungul unui râu. Pentru mine, este un oraș al comorilor, ascunse dincolo de copacii care străjuiesc șoseaua.

Aiudul se află chiar în inima Transilvaniei, în lunca Mureșului, străjuită de dealuri domoale Românii sunt cei care îi spun Aiud, maghiarii Nagyenyed, iar sașii l-au botezat Strassburg am Mieresch. Într-un fel, este fratele mai mic al orașului Strasbourg din Franța, una dintre capitalele Uniunii Europene și, totodată, capitala Alsaciei. Dincolo de nume, așezarea Strassburgului de pe Mureș seamănă cu cea a Strasbourgului din Franța. În ambele orașe, inima comunităților este reprezentată de vestigiile medievale. Dacă în Strasbourg este vorba de zona La Petite France, care păstrează vremurile în care orașul era disputat de Sfântul Imperiul Romano-German și de regatul Franței, în centrul Aiudului se află cetatea medievală, din perioada Războiului de 30 de ani, când Transilvania era considerată drept una dintre marile puteri europene, capabilă să încline balanța către statele protestante.

Un ochi de pe o pană de păun

Orașul mi s-a părut ca un ochi de pe o pană de păun. În mijloc, se află fortificația ridicată de sașii veniți, acum sute de ani, din Saxonia, Luxembourg și Alsacia. În cetate, miroase a fum de lemne și a ziduri măcinate de umezeală. În jurul ei se află clădirile de la începutul perioadei moderne, frumoase ca niște bijuterii din cufărele conteselor de odinioară. Apoi se află orașul contemporan, cu clădiri modeste, sufocat de fumul de eșapament al miilor de mașini care trec zilnic dinspre Cluj spre Alba Iulia. Orașul este împresurat, al rândul său, de ogoarele cu pământ negru și de podgoriile renumite de pe Valea Mureșului, care concurează cu podgoriile de pe Valea Târnavei.

Cetatea abandonată

Însă inima orașului pare abandonată. Cetatea este în paragină, iar pietrele care de desprind și cad de pe ziduri par că se scurg prin clepsidra care măsoară decăderea orașului. Fortificația este știrbă, pentru că unul dintre cele nouă turnuri, apărate odinioară de breslașii aiudeni, nu mai există, după cum nu mai există nici breslașii. În oraș, a mai rămas o mână de sași, iar amintirea lor mai este pomenită doar în capela lutherană din centrul cetății, unde un preot vine o dată pe lună ca să țină slujba pentru cei rămași în burgul transilvănean. Vechiul castel Bethlen de la intrarea în cetate, transformat în muzeu de istorie, este mai afectat de nepăsarea oamenilor decât de asediul turcilor din timpul principelui Gheorghe Rakoczi al II-lea. Tencuiala s-a desprins de pe ziduri, iar cărămizile își arată goliciunea. Reparațiile întârzie, pentru că municipalitatea nu are bani, spune primarul Horațiu Josan. El spune, însă, că speră să primească niște bani cu care să înceapă lucrările în acest an.

A fost oraș universitar

În perioada sa de glorie, Aiudul era o cetate a științei. Aici, principele Gabriel Bethlen a înființat Colegiul Academic, una dintre primele universități protestante din lume. Și tot aici a fost compusă prima poezie în limba română, de către un nobil pe nume Halici, venit din Caransebeș, ca student la universitatea principilor calvini. În secolul XIX, aiudenii bogați organizau expediții precum cele din romanele lui Jules Verne. Din Papua ori din alte cotloane ale planetei, se întorceau încărcați cu obiecte ciudate, precum arcurile prelungi ale vănătorilor de capete, păstrate în colecțiile muzeului, spune istoricul Leonard Horvath. ”Unele dintre aceste obiecte sunt demne de a fi incluse în Cartea Recordurilor”, spune Leonard Horvath.

Din strălucirea de odinioară a Aiudului au mai rămas doar niște crâmpeie. Fosta universitate a devenit un colegiu apreciat de comunitatea maghiară. Apoi, a mai rămas vinul din podgoria Ciumbrud, vin alb și aromat, cu gust de busuioc, ce mi s-a părut mai bun decât cel de Jidvei. Nu în ultimul rând, a rămas toleranța localnicilor. Chiar dacă ei numesc orașul altfel în română, maghiară ori germană, ei îl iubesc la fel, spune directorul muzeului, Paul Scrobotă.

Însă, dincolo de istoria bogată a cetății, Aiudul este și un oraș al suferinței. La marginea orașului, se înalță o clădire sumbră. Este vorba de Penitenciarul în care a fost exterminată o bună parte a elitei României interbelice. În Zarca Aiudului, de exemplu, a murit, la doar 48 de ani, marele filosof Mircea Vulcănescu. Oasele deținuților zac pe un deal plin de mărăcini și tufe, numit Râpa Robilor. Pe deal, a început construirea unui metoc de maici. Iar pe Râpa Robilor, din pământul hrănit cu sângele martirilor au apărut flori galbene, care se clatină încetișor, sub adierile austrului, vântul primăverii.

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități