Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

ZLATNA

un reportaj de Dorin Corpade

ZLATNA SAU CUMPANA DORULUI. Acest titlu nu este altceva decât metafora folosită de poetul-călător Martin Opitz pentru a descrie, cu mai bine de trei secole în urmă, frumuseţile Zlatnei şi oamenii „de care nu s-a mai putut desprinde”. Zlatna sau Cumpăna Vieţii ar putea fi o altă metaforă folosită de vreun cronicar contemporan pentru a descrie aşezarea zilelor noastre de pe Valea Ampoiului. Cu o istorie multimilenară, oraşul care poartă numele unui preţios metal, râvnit de la capete încoronate  până la umile suflete, nu are, însă,  strălucirea aurului. Dimpotrivă, goana după aur şi, mai apoi, după alte metale, a lăsat urme adânci, greu de şters de pe chinuita faţă a aşezării şi chiar din sufletele oamenilor. Oricât de grea i-ar fi fost viaţa, Zlatana a supravieţuit prin secole de vreme. Şi acest lucru încearcă să-l facă şi acum, când pământul are faţa arsă de gaze, când şomajul este mai ameninţător decât ploile acide şi împrăştie lumea din oraş în cele patru zări, aşa cum fugea odată cât mai departe de emanaţiile toxice ale uzinei. Cu tot greul zilelor noastre, micul oraş din Apuseni, aflat într-o mare cumpănă, încearcă să renască. A început reconstrucţia Zlatnei pe banii Europei şi de aceea nu mai surprinde pe nimeni prezenţa feluritelor utilaje mai la toate colţurile de străzi.

Am revenit la Zlatna cu gândul mărturisit de a mă reântâlni cu prieteni din copilărie, cunoscuţi şi chiar necunoscuţi pentru a depăna amintiri dar şi pentru a afla ce se mai întâmplă în oraşul sacrificat pe altarul industrializării şi abandonat apoi,    fără prea multe regrete, de mai marii ultimelor două decenii. Zlatna, aşezarea care a ţinut imperii şi ţări, a oferit enorm şi a primit…  mai nimic. Ba, şi atunci când agoniza, i s-au scos perfuziile. Adică a fost închisă uzina chimico-metalurgică şi s-a oprit extracţia din minele de aur din apropiere. Lumea rămăsese fără o sursă de venit, şomajul s-a dus către 80 la sută.  Nu existau alternative. Singura soluţie – pribegia prin străini pentru un codru de pâine. Dintr-un foc, Zlatna a rămas fără vreo două mii de oameni.  Cei mai mulţi – bărbaţi în putere. Nu mai miră pe nimeni faptul că pe străzi vezi numai bătrâni, iar prin şcoli băncile au rămas goale.

Şi, totuşi, la Zlatna se întâplă ceva. Niciodată, după 90 încoace,  nu mi-a fost dat să văd atâtea utilaje pe la colţuri de străzi. Lucrul care îţi „sare” în ochi este pietonalul. Champ Elisee –ul zlătnenilor, o ambiţie a încăpăţânatului primar, Silviu Ponoran, prietenul meu din copilărie. De fapt, acolo m-a şi dus de prima dată când am pus piciorul în oraş. Sunt aproape doi kilometri de alei, grădini cu trandafiri, grădini spaniole, japoneze, englezeşti, terenuri de sport, bănci din lemn de larice siberian, iluminat ornamental şi, culmea, un patinoar utilizabil în toate anotimpurile,  un ştrand cu pompe de căldură, fântâni arteziene cu coloane de ape de câte 15 mc în aer. Era bucuros că, în sfârşit, un proiect de care se vorbea încă inainte de 1990, după schimbarea cursului Ampoiului de prin centrul oraşului, devine realitate. Pietonalul.  Realităţi au devenit şi lucrările de ecologizare. O muncă de Sisif s-a dat pentru scoaterea tuturor betoanelor de pe platforma fostei uzine de cupru şi transformarea acesteia în parc industrial. Apoi, acoperirea haldelor de steril cu strat fertil şi plantarea de puieţi de salcâmi. Dealurile din împrejurimi, care dezvăluiau pe alocuri adevărate peisaje lunare au intrat în reconstrucţie ecologică.  S-au executat terasamente, corecţii de torenţi şi eliminări de ravene, tratamente pentru ridicarea gradului de fertilitate al terenurilor afectate de poluare.

A fost poluare la Zlatna, cum nici în cel mai incredibil coşmar nu se poate imagina. Pe lângă faptul că a fost distrusă vegetaţia şi a fost afectat stratul fertil, poluarea nu a ocolit nici oamenii. Aerul Zlatnei era aproape irespirabil mai multe ore din zi sau din noapte.  Copiii sufereau de plumbemie. Praful drumului era plin de metale grele. Ampoiul a ajuns un râu mort din cauza poluării. Au dispărut albinele. Nu numai din Zlatna, ci şi din localităţi aflate la câteva zeci de kilometri de oraş. Traian Buciuman, un alt prieten din copilărie, îmi spunea că la la morcovi şi pătrunjel sau la alte legume nu apuca să le dea frunza că păleau imediat ce pica o ploaie acidă. Acum este şi el bucuros. A început să-şi revină grădina şi de aceea mai toată ziua e în ea. Apoi, un alt efect al poluării,  femeile din Zlatna nu apucau să umble o zi cu ciorapi că se trezeau cu ei tot găuriţi de la acizii din aer. Ce o fi fost şi-n plămânii zlătnenilor. Orice s-ar spune, de-a lungul anilor Zlatna a fost adusă în pragul dezastrului. Mulţi au părăsit oraşul, mutându-se  la Alba Iulia sau în alte locuri din ţară. Dar, abia după 2004, când s-a risipit şi ultimul fir de gaz din coşurile ucigaşe, s-a ajuns la concluzia că-i rău cu rău, însă îi mai rău fără rău. A urmat o altă perioadă, poate, şi mai  grea pentru Zlatna. S-au făcut auzite voci care spuneau că ar prefera să moară otrăvite de gazele uzinei, decât să moară de foame din cauza închiderii ei.

De câţiva ani, zlătneni au început să aibă o altă optică. Văd că, de bine, de rău, se mai face câte ceva în oraş. Speră că, înlăturate efectele poluării şi dezastrul ecologic, oraşul să devină atractiv pentru investitori. De fapt, cele aproape 50 de milioane de euro, atrase din fondurile europene, tocmai acest scop îl au – să schimbe imaginea de Hiroşimă, să schimbe faţa unuia dintre cele mai poluate oraşe din Romania. Şi, nu în ultimul rând, să-i convingă pe oameni c-ar putea găsi o pâine şi la ei, acasă.

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități