Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

MIZIL

un reportaj de Simona Uță

Am plecat sa caut Mizilul lui Geo Bogza. De fapt, stiam ca nu –l voi gasi, dar am vrut cu tot din adinsul sa gasesc savoarea unui oras dincolo de statisticile deloc stralucitoare ( ¼ din populatie este de etnie rroma si 80% din populatia activa este fara ocupatie). Am plecat sa gasesc un strop de poezie intr-un oras atins de saracia tranzitiei in care uzina de armament ( plamanul economic al localitatii ) mai are din cei 3500 de angajati doar 30…sa caut speranta unei generatii care trebuie sa-si construiasca viitorul dincolo de fabrica de armament.

N-am plecat comlpexata de comparatia scriiturii mele cu cea a lui Geo Bogza, ca atunci ar fi fost mai simplu sa stau acasa. Am plecat pur si simplu sa caut viata unui oras de provincie mic , cu bunele si relele lui.

Gara. Alba. Curata. Opresc aproape toate trenurile ( si nu zambiti, a fost un lucru greu de obtinut) se vand cam 250 de bilete pe zi….oamenii pleaca care incotro cu treaba …gasesc un grup de femei. Cam colorate. Galagioase. Cu multi copii si multe bagaje. Rad de mine si de microfonul meu. Peste rasul lor ( n-am inteles de ce radeau si mai ales de ce radeau atat de tare) am aflat ca plecau la Focsani la legat de vie….Si la Mizil e zona viticola dar aici se lucreaza « cu contract » acolo « la patron ». O fi bine ? O fi rau ? Nu stiu. Ma uit la straitale bline cu boarfe si la copiii mucosi, ma gandesc ca e de bine ca pleaca la munca nu la intins mana sau ciordit.

Plec din gara.
Incerc sa refac drumul parcurs de Geo Bogza in 175 de minute.
Nu e greu. Strazile nu si-au schimbat in esenta grafica, doar ca acum sunt asfaltate. Nu mai sunt birje, sunt taxiuri, nu mai e praf pe ulita, sunt gropi in asfalt. Ma ajuta un politist local sa gasesc fieraria. Singura din localitate. Chiar cea pe care a gasit- o si Bogza. Inca exista. Inca functioneaza. Din ea isi scoate banii de paine, de viata, a treia generatie de fierari. Nu avea focul aprins in cuptor si nici nu se-ntuneca la fel ca la vizita din 38 a lui Bogza, dar am gasit « gustul»  autentic al perioadei interbelice…a lucrului facut cu greu si pastrat cu greu peste anii comunismului cand totul era « la stat ». Fieraria asta a ramas tot timpul a bunicului, apoi a tatalui lui Nea Marin, fierarul pe care l-am gasit acum in strada asteptand musterii.

Am plecat dupa potcoave…( nu de cai morti) ci potcoavele si rotile facute de nea Marin. Le-am gasit in Cartier. Atat : Cartier. Fara nume. Asa spun localnicii cartierului unde s-au gospodarit tiganii. Au case, nu cu acte toti, au carute, au masini, au animale si multi copii pe strada … batrane cu basmale inflorate stand chircite pe bolovani la poarta si asteptand sa treaca timpul sau sa vina un ziarist sa se planga ca e viata grea, ca nu au bani ca le-a taiat din «social », ca n-au de-o paine, ca ca nici copiii n-au « serviciuri » ca nu le da statul nimic….La inceput vorbeam cu o mamaie, cand am terminat erau vreo 20 in jurul meu, vaicareti si obraznici deopatriva : « nu puteai sa vii cu o sacosa cu bani decat cu dracovenia aia de microfon ? ca ala nu tine de foame »

Am plecat. In spatele meu bombaneau …voiau sa plece din tara dar nici asta « nu mai tine »…e criza si la ei…si sa fac ceva cu « socialu asta » si sa spun la Bucuresti ca e mica pensia si s-a auzit ca le-o ia si pasta….
De aici nu pot sa pun ca am plecat. Aproape am fugit. Erau prietenosi dar agresivi verbal…Nu stiu daca saracia i-a facut asa sau asa sunt ei de fel….dar am gasit o altfel de savoare ….

Am luat drumul civilizatiei…pe asfalt…am traversat DN 1B care strabate tot orasul ( face legatura intre Muntenia si Moldova) si m-am oprit in Centrul Civic, in fata Primariei. Parc. Alei. Statuie. Mese pe care pensionarii sa joace sah. Banci pe care tinerii sa stea cu laptopuri pe genunci si sa « navighze », pentru ca edilul le-a creat o zona de internet wireless gratuit. Am gasit liceeni. Si ei rad de microfon si de faptul ca un ziarist vine in orasul lor si ii intreaba « de una de alta » . Nu stiu ce vor de la viata, sau nu vor sa spuna …singurul gand impartasit si asumat imediat de tot grupul galagios este sa plece din tara : « Afara ! doar afara o sa gasim ceva de facut. Eu vreau sa ma fac ospatar . Aici nu avem nicio sansa. Nu ne ofera nimeni nimic. »  Langa parc e o carciuma cu ceva  staif de restaurant cochet « ai incercat aici la restaurant, intreb eu, poate vor un tanar, inveti meserie…. » atat mi-a trebuit, au izbucnit in ras si vociferari… « Aici ?  Nu ! Nu. O sa plecam afara ! » Nu mi-au spus unde este aceasta tara «Afara » dar nici o alta tara nu mi-au indicat si atunci am tras concluzia ca « Afara » e tara tuturor posibilitatilor, a promisiunilor si a visurilor de adolescent cu mustata abia mijita si care a chiulit de la o ora pentru ca era soare si vant de primavara in parc.

Schimb generatia si incerc sa provoc la povesti un pensionar. Ehei….a fost tehnician-tehnolog la Uzina de armamament…Ce vremuri…Lucrau 3500 de oameni la uzina. Orasul prospera. Acum mai sunt doar 30 de angajati. Nu a mai ramas decat bancul cu biciletele facute la Mizil si pe care oricat te-ai chinui sa le ansamblezi tot tanc iese. Ma priveste intelegator…Au fost alte vremuri…Copiii lui nu au plecat din Mizil. Fata e profesoara si baiatul pompier. Nu vor « Afara » . se poate trai si la Mizil daca vrei sa muncesti…dar acum e greu « ne-a doborat pe toti criza asta ». Ii multumesc. Nu cred ca am reusit sa pun in voce toata multumirea pe care voiam sa i-o transmit. Era primul interlocutor care mi-a facut o analiza corecta a micului oras de provinci…a fos o  « perioda de aur » prin anii 80, acum e greu ca e criza, dar tinerii trebuie sa ramana la Mizil…vor veni si timpuri mai bune si ei trebuie sa fie acolo…

Urc in sediul elegant al Primariei. Termopan…scari largi…secretara…comunica cu primarul prin net…il anunta ca am venit. Ma primeste…se vede frumos centrul orasului de la el din birou. Se vede parcul din care tocmai am plecat. Statuia adusa din alta locatie dar pusa in valoare mai bine aici, se vede « pietonala » pe care se plimba bucurandu-se de primavara trei mamici cu trei carucioare, semn ca la Mizil lumea se iubeste si vom avea o generatie noua…Vorbim de oras (nu de administratie), de oameni si Cenaclul Literar…incredibil…arcul peste timp de la anii interbelici a lui Bogza pana la 2011 parca nu m-a ametit atat cat discutia despre literatura, aripi intise, vise, rime, creatie, dupa ce ma intorsesem din Cartier, dintre carute , praf, saracie….

Dar asta e savoarea micului oras Mizil. Aceste contraste. Si mai are primarul un gand ; sa faca o liga a celor care au trecut prin Mizil si au luat in sufletul lor o partacica de oras, sau au lasat aici un strop din sufletul lor…Asta da oras al contrastelor. Somaj 80% dar wireless pentru tineri…saracie si rromi dar timp si stare de poezie….si Mamaie Borovina…care a impinit 103 ani…doar ea ar putea sa ne spuna cum era in 38 cand a venit Geo Bogza pe acolo…caci eu v-am spus doar cum a fost zilele trecute, cand m-am dus eu si primavara sa salutam Mizilul.

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități