Suceava

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

un reportaj de Mihaela Buculei

Sfârşit de iunie, început de iulie, 2010. Totul părea să se desfăşoare normal. Nimeni nu s-ar fi gândit atunci, că ploile se vor abate din nou asupra judeţului Suceava şi că oamenii vor avea de suferit iarăşi de pe urma inundaţiilor. Abia luaseră vacanţă copiii şi fusesem câteva zile cu ei în concediu. Numai că liniştea a fost întreruptă brusc de valul de inundaţii care a cuprins două treimi din localităţile sucevene. A început zbuciumul,  atât pentru mine ca şi reporter, dar mai ales pentru oamenii care, aveam să aflu mergând în teren, au rămas fără case şi fără nimic din munca lor de până atunci.

Încă din primele ore ale acelor zile, am plecat să aflu şi să văd la faţa locului ce s-a întâmplat. În fiecare zi,  numărul caselor care se prăbuşeau creştea, iar numărul celor daţi dispăruţi de asemenea. E trist să vezi copii care nu mai au haine, jucării, cărţi, dar mai trist este să-i vezi pe oameni neputincioşi în faţa naturii. Mă confruntasem şi în urmă cu doi ani cu un val de inundaţii, dar parcă acum căpătase proporţii. Dacă nu mergeam pentru câteva ore pe teren, eram la Prefectură sau la Consiliul Judeţean pentru a afla cum sunt ajutaţi oamenii şi ce şanse mai au să-şi reconstruiască locuinţele. Am avut ocazia să văd oameni optimişti care încă din primele ore după inundaţii au spus că sunt pregătiţi să o ia de la capăt şi că Dumnezeu i-a pedepsit pentru păcatele lor. Poate că era prea mult…

Timp de aproape o lună de zile, mai des am văzut o parte din membrii Guvernului decât familia. Au venit mai toţi miniştrii în zonă şi nu o dată ci de 4-5 ori fiecare, am mers împreună cu autorităţile judeţene în toate localităţile inundate şi am aflat că există totuşi speranţa ca acei oameni să aibă case noi, până la venirea iernii. Peste tot pe unde mergeam drumuri afectate, poduri şi podeţe rupte dar cel mai tare m-a impresionat felul în care a cedat podul de la Dorneşti, peste râul Suceava. Iniţial nimeni nu dădea şanse ca acest pod să fie refăcut până în luna noiembrie. A fost montat atunci un pod de pontoane peste care am trecut şi eu cu maşina, însă în luna noiembrie am trecut peste podul refăcut, de pe DN 17 A. Aceeaşi senzaţie şi îndoială am avut-o şi când am găsit vagoanele unui tren ce circula spre Ucraina, blocate  în gara Dărmăneşti, iar calea ferată era distrusă  pe mai bine de un kilometru. Numai că la mijlocul lunii noiembrie, circulaţia a fost reluată şi pe calea ferată ce  face legătura cu Ucraina.

Revenind la zilele în care am străbătut judeţul dintr-o parte în alta, pot spune că am avut multe de învăţat. Am văzut oameni simpli, cu o situaţie materială modestă dar cu suflet mare şi care dacă ar fi avut putere ar fi „suflat” odată ca totul să revină la normal.

Când am aflat că numărul caselor distrus este atât de mare, 154 de case ce trebuiau refăcute, mi-am zis – „Doamne dar e greu să întreţii o casă, dar să o construieşti din temelii”… Nu am avut însă îndoieli asupra faptului că oamenii vor fi ajutaţi de cei mai înstăriţi dar şi de prietenii lor din ţară.          Aşa se face că la o lună de la inundaţii, prima casă care a fost reconstruită de o firmă din Marginea a fost dată în folosinţă, unei familii cu şapte copii. De atunci şi până acum au fost ridicate toate casele, în aproape jumătate din ele oamenii s-au mutat, iar până pe 15 decembrie se vor muta şi ceilalţi.

Sunt mândră că trăiesc într-un loc în care oamenii se ajută, am văzut cum unii găteau pentru alţii care rămăseseră fără bucătărie, fără veselă şi care în primele zile au fost practic musafirii propriilor consăteni. La fel de impresionată am fost de înţelepciunea bătrânilor care spuneau celor care dădeau semne de disperare, că cel mai important lucru este că au rămas în viaţă şi că toate celelalte se pot face. E drept că pentru cei care au fost surprinşi de ape în timpul nopţii, spaima a fost şi mai mare.

Acum la cinci luni de la inundaţii pot să spun că lucrurile au revenit la mormal şi că mulţi oameni vor avea parte de locuinţe mai trainice, situate  în locuri ferite  de ape. Ultima dată când am fost la Grăniceşti, acolo unde au avut loc alunecări de teren şi unde o firmă austriacă a reconstruit 8 case după proiectul ei, al firmei, cu materiale din Austria şi care seamănă a case de vacanţă (cum spun unii), mi-am dat seama că totul este posibil.

Tot aici am aflat povestea unor copii al căror tată este plecat la muncă în străinătate, şi a căror casă a fost reconstruită recent. Este posibil, ca atunci când respectivul om se va întoarce acasă  să treacă pe lângă casa lui şi să n-o recunoască, în eventualitatea, în care am aflat, că familia vrea să-i facă o surpriză. O altă situaţie care m-a impresionat a fost aceea a unei femei rămasă  singură, văduvă, a cărei copii nu mai locuiesc în sat. Munca ei de 45 de ani a fost măturată de ape. La 70 de ani, tanti Elisabeta cum îi spun vecinii, a luat-o de la capăt.(foto Elisabeta Cozaciuc). Am cunoscut-o  în zilele de după inundaţii iar acum am vizitat-o în casă nouă, iar faptul că i-am călcat pragul a bucurat-o nespus. Puteţi asculta reacţia acestei femei în reportajul propus pentru Matinalul din  23 noiembrie.

Şi pentru că se apropie sărbătorile de iarnă, iar gospodinele din Bucovina obişnuiesc să primească urătorii cu colăcei, sunt sigură că o vor face şi în acest an, numai că multe vor coace în alte cuptoare decât cel de anul trecut, iar mulţi copii vor împodobi brazii în noile case. Oricum mulţi dintre cei care s-au mutat sau se vor muta în case  noi mă aşteaptă să-i colind, iar eu la rândul meu voi transmite pe calea undelor, urările de la ei, pentru toţi cei care i-au sprijinit şi ajutat să aibă locuinţă.

Aşadar las pagina deschisă, pentru a o completa cu impresii din perioada sărbătorilor  de iarnă. Un lucru este cert. Solidaritatea şi omenia ne scoate la liman.

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități