Botoșani

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

un reportaj de Gina Poenaru

Oamenii apelor

Iunie, 22. Cerul a căzut peste ei. Peste casele lor, peste munca lor. Le-a luat tot, până și amintirile. Au crezut că a venit Apocalipsa. Am fost acolo, martor mut la durerile miilor de oameni care se credeau pierduți.

Noiembrie, 22. Au trecut exact cinci luni și revin (pentru a câta oară?) printre oamenii apelor. Să le ascult durerea, să îi încurajez și să le repet, la nesfârșit, că speranța moare ultima. Pentru că încă sunt șocați. Pentru că încă se simt abandonați. Pentru că au nevoie.

În această misiune nu sunt doar un reporter, ci un “Reporter Special”, ceea ce presupune mai multă reponsabilitate, mai multă muncă, rezultate mai bune. Și așteptări mai mari de la cei care, împreună, pot face ca oamenii aceștia să își trăiască viața normal.

Plec, așadar, într-o misiune specială. Pe o ceață deasă, care se așterne ca o perdea între cele două lumi: lumea celor care dorm noaptea liniștiți în patul lor și lumea apelor.

Acolo, viața are alte valențe. Extrem de mari pentru cei care erau cât pe ce să o plătească drept tribut, apelor. Și pentru rudele celor care au murit înecați. O experiență pe care nu o pot uita ușor și care îi va răscoli la nesfârșit. Dar care, din păcate, nu a reușit să îi desprindă de trecut, astfel încât să accepte un alt început, într-un loc mai sigur.

Vorbesc cu oamenii și înțeleg că nimeni nu mai are încredere în nimeni. Sinistrații așteaptă case, dar nu toți pun umărul la treabă. Nu mai sunt bani pentru hrană caldă, care oricum, spun unii, nu e așa de bună, nici pentru transport. Punctele sanitare din tabere au funcționat doar două luni. Constructorii așteaptă materiale, însă acestea vin cu greu și foarte puține. Autoritățile se plâng pe la toate ușile și parcă totul e în zadar. Vine iarna și în zonele calamitate din județul Botoșani nu a fost terminată nici o casă pentru sinistrați. Nici un mal nu a fost consolidat, iar barajul despre care unii experți spun că ar fi împiedicat dezastrul din toată Moldova, cel de la Vârfu Câmpului, e neterminat, deși cineva s-a gândit să îl construiască acum vreo 25 de ani.

Râurile și pâraiele care au făcut prăpăd vara trecută așteaptă să fie regularizate. Nu le mai bagă nimeni în seamă acum. Poate la anul. Curg liniștite, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat, asemeni copiilor care au făcut cine știe ce nâzbâtie și tac chitic în camera lor.

Asist la o nouă lecție de viață, din care nimeni nu a învățat încă nimic.

Un brad mare, împodobit, povești la gura sobei, miros de pâine caldă și colindători la fereastră. Se apropie Crăciunul și fiecare dintre noi și le dorește de sărbători, acasă. Unii, nici nu îndrăznesc să viseze atât de frumos, pentru că nici nu mai știu ce înseamnă acasă. Modulele în care stau sunt prea mici, iar loc de brad nu prea este. Nici de bucurii.

Au sperat, toată vara, că până la iarnă, vor avea propriul acoperiș deasupra capului, însă casele în care ar trebui să se mute cresc destul de greu. Nu sunt bani iar materialul lemnos întârzîie să vină. Și parcă nu se grăbește nimeni. Nici măcar beneficiarii caselor. Oare cât de lipsit de responsabilitate față de propria familie poate fi un om care nu ar fi ajutat la reconstrucție dacă acest gest nu ar fi fost condiția principală pentru a intra în posesia unei case?

Se întâmplă la Dorohoi, în noul cartier ridicat de fundația Habitat. O bătrână de 73 de ani îmi povestește cum a muncit, două săptămâni, zece ore pe zi, la fier-beton. Îmi arată palmele vindecate acum de bătături. A muncit necondiționat pentru că și-a dorit, din tot sufletul, o casă. În timp ce bărbați în toată firea jucau barbut, mizând pe conservele primite de la ajutoare.

Alături, alte case, ridicate de alți binevoitori, sunt doar la temelie. La anul, poate, vor fi și ele gata. Pe vechile amplasamente, în oraș, în locul ruinelor răsar semețe, pe banii sinistraților, căsuțe noi din BCA. 50 de lei ziua de lucru pentru un singur muncitor. Cine are bani, va sta la iarnă în casă nouă. Dacă va primi cherestea pentru acoperiș.

Am nimerit o zi rece, așa că, zgribulită, caut în ceață drumul spre Șendriceni. Liniște și pace, ce a fost greu a trecut. Merg mai departe, aproape de graniță, la Hilișeu Horia.  Mă rugam Celui de Sus să mă ferească de craterele de trei metri pe care apa le-a săpat pe versanții de acolo și le-a dus la vale, cu tot cu drum. Un drum de peste două milioane de euro care trebuia să fi fost demult terminat. Una peste alta, inundațiile au distrus și ceea ce s-a investit până acum.

Cât despre sinistrați, nu i-a ajutat decât credința. Biserica Ortodoxă și un alt cult au pus umărul la ridicat casele. Chiar și așa, doar jumătate din oameni vor petrece Crăciunul în casă nouă. Poate, dacă se implicau mai mult, lucrurile stăteau altfel.

Mașina mea, victimă a inundațiilor din iunie, acum e în siguranță. La fel și șoferul-cameraman.

Mă întreb: ce s-ar fi întâmplat dacă zăpada se grăbea să cadă? Este mai mult ca sigur: Dumnezeu a avut, pentru toți (și de data aceasta) un plan.

Mai sunt multe de făcut, însă nu prea este timp. Iarna e aproape și toată lumea promite. Aștept ziua de 15 decembrie, când s-a promis inaugurarea primelor 30 de case. Voi fi, fără îndoială, acolo. Pentru că și eu fac promisiuni.

I-am promis bunicuței care a muncit pe șantier un brad… să îl împodobească, de Crăciun, în casă nouă.

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități