Săucești

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

 un reportaj de Ștefan Daraban

Mare-i grădina…

Doamne  Dumnezeule, exclam, şi nu mă pot opri să-mi repet!

E mijloc de săptămînă, soare în înaltul cerului şi, pe pămînt, la Stăuceni, în judeţul Bacău, animaţie în toată regula. Străzile sînt pline de lume. Nici n-ai zice că în urmă cu cîteva zile apa îi adunase pe oameni, smoc, în faţa primăriei, punînd stăpînire pe drumuri, grădini şi case. Despre cîmpuri nici nu se mai poate vorbi. Toate semănau a fi întinderea unei adevărate mări care, paradoxal, astăzi, nu mai există… Iar la prima vedere nici n-ai zice că a fost. S-a retras dincolo de digul închipuit a fi pe malul Siretului. Nu ştiam, dar aveam să aflu după ce am intrat în vorbă cu cîţiva trecători – femei în vîrstă, chiar şi mai tinere, cu copii şi cu cîţiva bărbaţi bineştiutori în toate cîte sînt pe raza comunei. De la ei am aflat că primarul are o jenă în a sta de vorbă cu sătenii şi că nu prea ar fi de găsit. Ne-am convins de acest lucru, de îndată ce am ajuns în faţa biroului său închis. Eram împreună cu Suciu, Ion de Arad, cu îmi place să-i spun colegului venit de pe linia de vest a occidentului românesc să vadă şi să facă auzită pentru ascultători marea ,,ispravă” a apelor de aici, din zona Moldovei. Cu el am şi intrat înt-o încăpere unde trei inşi purtau o discuţie. Amabili, oamenii ne-au acordat toată atenţia, la aflarea rosturilor noastre.

Cică, la Săuceşti au fost afectate peste 600 de gospodării, cu apa intrată în casă şi peste tot la acareturi. Nici o casă nu stă să cadă, iar dacă e vorba de stricăciuni, ele sînt cele din grădini, unde omul îşi avea verdeţurile pentru casă. Animelele sînt la locul lor. Nu au murit decît cîteva orătănii, ici colo.

Discuţia cu cei trei a continuat şi pe alte planuri, unul dintre ei, specialist la un institut pentru construcţii, explicîndu-ne că la construirea unui dig se ţine cont de un minim şi un maxim de viitură şi că, la Stăuceni, digul nu s-a rupt, ci doar a fost depăşit de nivelul apei.

 Fac o paranteză aici: am fost la dig. Dacă nu am fi văzut pe o tablă legată cu sîrmă de un stîlp înscrisul ,,Circulaţia pe dig este interzisă”, n-am fi realizat că tocmai noi ştirbim culmea ridicăturii de pămînt. Care dig, mă întreb şi acum, pentru că aşa ceva nu vedeam în faţa ochilor, şi l-am întrebat şi pe directorul Sistemului de Gospodărire a Apelor Bacău, întîlnit, la cîteva ore, după aceea. Întrebarea l-a iritat profund pe specialist, replicîndu-mi că ,,toţi se pricep la digurii”.

Revenind, i-am lăsat pe cei întîlniţi şi ne-am văzut de ale noastre.

Din Gorj, din omenie…

Trag de volanul Daciei spre Schineni şi Siret, sate ale comunei Săuceşti. Sînt cele mai aproape de albia rîului problemă. Cele mai expuse. De o parte şi de alta a asfaltului – urme ale retragerii apei. Băltirile sînt la vedere. Undeva, lîngă şosea, circa 20 de oameni, mare parte tineri, purtînd veste cu însemnul Crucii Roşii, zoreau tixirea unor saci cu nisip în locul care se dorea a fi stavilă nouă pentru posibile atacuri de apă. Am intrat în vorbă cu ei. Mare ne-a fost mirarea cînd am aflat că sînt din comuna gorjeană Leleşti. Peste 20 de voluntari, cu primarul Marian Rotaru în frunte, veniţi să-i ajute pe localnici să depăşească momentul greu prin care trec. Lucrau de zor. Numai că edilul gorjean avea şi un mare năduf. Nimeni de pe plan local, nici măcar omologul său local, nu s-a arătat la vedere în cele trei zile de cînd se apucaseră de treabă. Cît despre vreun sătean de-al locului, care să vină şi el cu sapa ori cu hîrleţul – nici vorbă. Gorjeanul chiar mi-a spus: ,,dacă nici în următoarele trei zile nu vine cineva, plecăm acasă”.

,,Uite, vine o maşină”!

Drum bun, asfaltat pînă aproape de malul Siretului. Siret e şi numele aşezării în care tocmai am intrat. Oprim şi privim. Trece o căruţă plină cu balast. Mai-mai să fac semn omului de pe banchetă să oprească. Revelaţia mă făcea să-l iscodesc. Am ezitat însă. Era primul întîlnit care avea ceva de făcut. Trece apoi o maşină mică. Îi urmează una mai mare, după care… aud: ,,Vine maşinaaa! Uite-o”!

Într-adevăr, venea alta. N-a trecut mult şi a oprit. Odată cu oprirea ei s-a pus în mişcare şi… strada. Pungile din plastic erau fluturate la vedere. Ne-am dat seama că venise un transport cu ajutoare. Ele generau animaţia străzii. Şi nu numai, acolo în satul de margine, ci şi la centru. Aceeaşi care ne întîmpinase la ora sosirii noastre, semn că lumea răvăşită a Săuceştilor se află la mare nevoie. Şi este admirabil cum oameni de peste tot, din întreaga ţară, din puţinul lor ori din ceea ce le prisoseşte, fac posibilă înseninarea frunţilor atît de încruntate de năvolnicia apelor. Oamenii aceea merită tot respectul.

Semne de întrebare

Sincer, mă gîndesc la cei care sînt în stare să ajute. Au în ei, mi-am spus tot timpul, ceva care-i deosebeşte în mulţime. Şi nu sînt puţini.

Dar mă întorc, şi tot eu imi spun, întrebîndu-mă dacă binele aduce întotdeauna bine. Iar răspunsul, unul dintre ele, pentru că sînt mai multe, este… nu. Nu tot timpul şi nu peste tot mîna întinsă primeşte, pe măsură, strîngerea pe care o merită.

Amintesc doar un singur fapt care, mărturisesc, m-a consumat în fiinţa mea şi care m-a şi frămîntat în legătură cu oportunitatea relatării lui, din respect pentru cei care sînt în stare să întindă mîna. Nu doresc ca ei să fie dezamăgiţi în mărinimia pe care o poartă, cu care se gîndesc la alţii.

Nu dau calificative şi nici nu dau pe nimeni pe mîna inchiziţiei. Dar faptul că multă lume, la Săuceşti, pierde vremea, uitîndu-se în lungul drumului, doar-doar, o mai veni cineva cu… ceva anume, mi se pare dicolo de înţelegerea pe care sînt în stare să o dau oamenilor aflaţi la mare nevoie. Am mai asistat şi la gîlceavă iscată la una din multele ,,cozi” formate la sosirea unui nou transport de bunuri şi le-am văzut pe femei, antrenîndu-şi plozii în încercaile de a ,,prinde” cît mai mult.

Şi a mai fost ceva: la marginea satului Schineni, undeva lîngă asfaltul şoselei, cineva, nemulţumit de ,,ajutoarele” ,în posesia cărora intrase, a găsit de cuviinţă să le arunce, cu pungă cu tot. Erau cîteva articole de îmbrăcăminte, toate curate şi frumos împăturite.

Le-au fotografiat colegii, spre a avea mărturia. Din păcate nu au prins-o în cadre şi pe femeia care tocmai îşi priponise pe izlaz vacile. Ea surprinsese mirarea noastră şi, la cele văzute, a găsit cu cale să strîngă hăinuţele risipite, spunîndu-ne că nu vrea ca satul ei să nu să facă de ruşine.

Am stat de vorbă, dup aceea,  şi cu oameni din afara rîndului aducător de bunătăţi. I-am ascultat şi le-am surprins zîmbetul din colţul gurii, la vederea celor întîmplate şi le-am înţeles strîngerea de inimă care-i încerca.

Pentru ei, am dedus, greutăţile vieţii sînt încercări peste care se trece curat, cu tărie, dar şi cu demnitate.

fotografii de Ilie Pintea

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități