Dorohoi

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

un reportaj de Ilie Pintea

Un drum întrerupt brusc de pământ amestecat cu pietre, peste care roţile bătrânului ARO se caţără scrâşnind; un pârâu abia zărit de sub tonele de copaci, aluviuni şi bucăţi de case pe care le târâse la vale cu câteva zile în urmă; o cale ferată făcută bucăţi de puterea unei ape acum nevăzute, dar a cărei forţă o simţi în imaginea dezolantă a terasamentului împrăştiat ca o jucărie; un cer de plumb care zgârie vârfurile copacilor, anticipând o nouă revărsare a puhoiului de ploaie.

Aşa arăta – şi poate încă mai arată –  dragă Mario, Moldova în care am ajuns după un drum chinuitor, şi e chiar mai rău decât atât. Înainte de plecare văzusem la televizor proporţiile inundaţiilor care au pus stăpânire pe sate întregi, dar când le-am străbătut împreună cu Ştefan şi cu Ion, ascultând poveştile oamenilor de aici, am realizat încă odată că ceea ce vezi la faţa locului nu se compară cu percepţia de spectator asupra unui eveniment. Am mai transmis din zone calamitate, am văzut destule tragedii până acum – doar sunt dintr-o zonă minieră – aşa că nu mă las uşor impresionat, dar n-aveai cum să nu tresari în faţa privirilor deznădăjduite cu care oamenii îşi măsurau în tăcere casa ajunsă acum o formă nedefinită de moloz. Mi-ai fi dat dreptate dacă ai fi fost cu noi…

Am căutat apele atât de furioase, curios să le văd în albiile fireşti, după ce îşi făcuseră de cap, şi am găsit nişte pârâiaşe peste care treceai cu piciorul, dar ale căror „fapte de vitejie” se vedeau încă. Undeva în Botoşani, un firicel de apă abia văzut de sub copacii smulşi în amonte a crescut de câteva sute de ori, ajungând unde nici nu puteai să-ţi imaginezi că va curge vreodată apă. În vârful unui copac înalt de vreo opt metri rămăsese agăţat un spoiler de maşină – asta ca să-ţi faci o idee despre cât de mare a fost pârâul cu pricina – iar Ion a fotografiat şinele de cale ferată rupte ca nişte scobitori şi răsucite parcă de un uriaş nevăzut.

De necrezut ce ploi diluviene trebuie să fi fost acelea care au adus un biet pârâiaş la proporţii de fluviu şi care au făcut Siretul să o ia la plimbare încă trei kilometri pe lângă mal, aşa cum se întâmplase la Rotunda. Bine, cu Siretul mai e o poveste, pentru că aici vorbim de diguri lipsă ori prost făcute, şi naiv trebuie să fii ca să-ţi închipui că o să răspundă cineva pentru dezastrele care puteau fi evitate, de nu ar fi avut nişte unii, pe undeva, buzunarele prea largi. Un primar ne-a dus să vedem digul făcut după inundaţiile din 2008 (din care nimeni nu pare să fi învăţat nimic) şi am constatat la faţa locului ce ne zisese din birou: lucrările proaste au făcut ca Siretul să rupă digul, care nu e al primăriei, şi autorităţile locale se pregătesc să dea în judecată firma care l-a construit. Prinde orbul, scoate-i ochii…Altă comună, aceeaşi situaţie: un dig făcut în anii 70 a rezistat cu brio Siretului, unul de acum doi ani, aflat în garanţie, cum s-ar zice, s-a găurit ca şvaiţerul, pentru că meseriaşii care l-au făcut nu l-au tasat ca la carte.

Cea mai bună imagine asupra muşuroaielor poreclite diguri am găsit-o la Săuceşti, unde Ştefan, conducând pe un drum de ţară, a găsit legată de un stâlp o tablă care ne avertiza că nu-i voie să treci cu maşina pe dig. Digul acela, dragă Mario, era ca hainele împăratului din poveste, adică o fi existând, nu zic nu, dar nu se vedea. Mai sus, o mână de gorjeni veniţi să ajute clădeau saci de nisip peste o movilă nu mai mare de jumătate de metru, şi acela era tot digul, toată apărarea în faţa unei noi viituri anunţate deja de hidrologi. Păi cum să nu te apuce revolta, când ţara asta a intrat la apă şi e toată, de la un cap la altul, un dig făcut bucăţi şi cum să nu înjuri amarnic în gând lumea asta prost făcută, în care ne-am dat singuri pe mâna hoţilor, veniţi acum să-şi pună mâinile-n cap prin curţile înnecate de mâl? Uite-aşa, te abţii şi te detaşezi, zicându-ţi că înainte de a fi cetăţean eşti jurnalist, şi nu–i treaba ta să faci judecăţi de felul acesta. Sau o fi? Dumnezeu ştie…

Că tot ziceam de Dumnezo: bă băiatule, n-am văzut casă fără câteva icoane, şi nu-i moldovean cu care să fi vorbit care să nu apeleze divinitatea măcar odată. Că Dumnezeu ne pedepseşte de răi ce suntem, că om trece peste toate cu ajutorul lui Dumnezeu, că Dumnezeu ştie dacă o să primi ajutor de undeva…Săracul, îşi dai seama câtă treabă are aici? O femeie din spatele gării din Dorohoi zicea că a vrut să salveze Biblia şi acatisterul când a venit apa, şi afară, pe o masă îngropată în noroi, se vedea o bucată de pâine şi o icoană cu un Isus trist, care parcă vedea în ce nămol L-au pus şi le zicea lăsaţi măi creştinilor, că o să fie bine. Lumea-i altfel aici, Mario, şi bunul simţ ţărănesc pe care îl credeam pierdut şi după care pornisem la firul ierbii e prezent peste tot, aşa că poate nu-i totul pierdut în ţara asta…

Dar o să vină iarna şi sinistraţii or să stea care pe unde apucă – mai ştii cum a fost la Rast? La toamnă n-or să aibă ce culege de pe câmp, aşa că tot la coadă la conservele primite pomană or să se aşeze, că pâinea lor nu cu sudoarea frunţii se câştigă acum, după ce apa a afăcut una cu pământul tot ce sădiseră. În rest e bine când nu plouă, oamenii încă mai pot zâmbi şi zic că or să o ia de la capăt, dar să nu fii în pielea lor când se adună norii şi îşi urcă găinile în pod de frica unei noi viituri. Locuinţele lacustre de care zicea aşa frumos poetul chiar există, le-am văzut eu, şi plumbul de deasupra capetelor e tot acolo, îl poţi atinge cu mâna, iar după toate astea nu-ţi mai vine să zici decât ce-am zis în vara aia când am bătut Bărăganul: bă, suntem al dracu’ de norocoşi!

Sau nu?…

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități