Petreasa

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

un reportaj de Dorin Corpade și Ioan Suciu

Am refăcut echipa de „Reporteri speciali” pentru a fi preţ de câteva zile acolo unde firul ierbii doarme cu capul în nori. La Petreasa. Un sat din Munţii Apuseni care, prin poziţia sa, şi-a câştigat un superlativ – acela de aşezare locuită permanent, situată la cea mai mare altitudine din România. Aproximativ 1600 m.

Colegul meu, Ioan Suciu, deşi a aşteptat cu interes  momentul începerii documentării în crângul moţesc, a plecat cu inima cam îndoită din Arad, de teamă să nu-l lase o planetară pe drum. Dar cum există şi un Dumnezeu al reporterilor, n-a rămas de căruţă. A ajuns cu bine în comuna Horea, locul unde ne-am dat…  întâlnire şi tot cu bine, mai apoi, acasă. La mine nu s-au pus astfel de probleme. Regina Hârtoapelor, adică mult prea încercata Dacie din inventar, scoasă în lume, pe coclaurii din Apuseni, se simţea în elementul său, ca o iapă nărăvaşă. Fornăia, strănuta, se scutura şi se zbătea, dar bătută nu se dădea. Asta da, maşină !  Unora le stârneşte invidia. Altora – jalea ! Din nefericire, mult prea puţini din prima categorie şi, mulţi, prea mulţi, din cea de a doua. Inspirat, Ioan Suciu a surprins-o prin „glaja” aparatelor pe eterna şi fascinanta Regină a Hârtoapelor, adaptată mediului şi vieţii la înălţime. Cu roţi de şandră moţească. Adică, acea căruţă cu coviltir, încărcată cu lemne şi cu ciubară, cu care pleca moţul prin ţară. De şandrele moţeşti au mai rămas doar amintirile, cântecele şi, pe ici, pe colo, roţile. Că acum vântură moţul pădurile prin ţară cu maşină militară. Şi cu TIR-ul. De ajungi să te minunezi cum circulă hărăbăile astea pe drumuri, pe care, altădată, abia aveau loc să treacă, una pe lângă alta, două căruţe.

Ei, dar uite că m-am luat cu vorba şi mai că uitasem de firul ierbii care doarme la Petrasa cu capul în nori, visându-se fân în podul şurii. În căutarea idilicului însă, am dat de coşmarul pădurilor. Cioatele unor falnice trunchiuri  ce ne aminteau că la noi, cândva, erau şi codri verzi de brad. Şi-or mai fi ! Peste vreo sută de ani. Dacă apucă să se regenereze pădurea ! Că, la plantat puieţi nu  prea se înghesuie nimeni.

Surprins sau poate chiar şocat de ceea ce vedea pe marginea drumului, în urcuşul nostru spre Petreasa, Ioan Suciu clănţănea într-una declanşatorul aparatului de fotografiat. Maldăre de rumeguş. Stive de scânduri din care se împrăştia încă mirosul patrunzător al răşinii. Grămădare de buşteni. Circulare  sau fierăstraie mecanice. Ştrafuri vârfuite cu lemne sau goale, trase de de regulă de doi cai deşălaţi de-atâta trudă. Case de munte. Case din lemn. Nici prea mari şi nici prea mici. Cuptoare de pâine. Coteţe. Grajduri. Şuri. Garduri din… doscă. Antene parabolice.  Dinţi de aur… Ca să nu mai zică nimeni că moţul n-are gura aurită !  La propriu, nu la figurat !

… Am urcat la Petreasa, în cea mai înaltă aşezare din România, ca să auzim din gura unor oameni aproape rupţi de lume ce-i trebuie ţării să-i meargă bine şi moţului să fie mulţumit. Sau fericit. Lucru mare fericirea în Ţara de Piatră ! Pentru că n-or avut parte de ea nici cei care or văzut lumina zilei chiar pe Dealul Fericetului. Înşelător  nume ! Cum, de fapt, nici Petreasa nu-i colţul  Raiului la poarta căruia „şede” Sfântul Petru. Dacă ar fi numai florile de câmp cu miresme imbietoare şi îmbătătoare, păsările cântătoare şi încântătoare, boarea răcoroasă a muntelui strecurată prin cetină, şipotul cu vâna rece de apă, freamătul de codru, zbuciumul  de ape prăvălite în hăul văilor şi joaca scamelor de nori pe un cer dureros de albastru,  ai zice că te-ai strecurat pe furiş, printr-o spărtură a gardului, în Paradis.

Încercasem să rămân fidel primei impresii, dar strigătul sfâşietor al circularelor, horcăitul „drujbelor” şi bocănitul securilor m-au adus cu picioarele pe pământ. Asfel am aflat că până-i verde codru şi cântă cucul „la lontru”, încă-i bine. Rău îi când ajunge neaua de doi metri. Şi când uită iarna să mai plece. Sapă adevarate tranşee  de la casă până la grajd ori pe la alte dependinţe. Mai umblă uneori şi peste garduri sau ţinându-se cu mâna de streşina casei. Şi nu-i nici o exagerare în aceste afirmaţii.  După cum zice moţul, la Petreasa şapte luni îi iarnă, cinci e frig, iar vara pică într-o  joi. Norocul nostru a fost că am mai prins-o şi sâmbăta.  Cu cât e vara mai lungă, cu atâta stă moţul mai mult la pădure. Să lucre, nu  să doarmă la umbră !  Dacă doarme vara la pădure, în restul anului are numai coşmaruri.

Un chin e viaţa moţului. Sus, pe munte nu creşte grâul. Nici porumbul. Vitele nu mai au căutare. Laptele, cât mai este,  îl dau la porci. Că nimeni nu se încumetă să bată atâta drum pentru câteva găleţi.

Şi în asemenea condiţii, a intrat moţu-n lemne ca… bostricuşul. „Mănâncă… lemn, după cum spunea un localnic. Se mai  amăgeşte, la vreme de vară,  cu ceva fructe de pădure. Fără să se aleagă cu mult-visatul purcoi de bani. Ei lucră de se spetesc, iar alţii, care or fi văzut păduri doar prin filme, se-mbogăţesc. De aceea şi „foamea” de lemn îi mare.  Unii dintre moţi au ajuns să lucreze în contul anilor viitori pentru banii luaţi cu doi – trei ani în urmă, de pe la „intermediari”, ca arvună sau ca valoare integrală a muncii şi lemnului. Adică-s  datori vânduţi.

Locuitorii din Apuseni au unele drepturi date de lege prin „Carnetul de moţ”, care li se eliberează în baza autorizaţiei de meseriaş. Dar…

Beneficiază de aproximativ zece metri cubi de material lemnos „pe picior” pe familie. Cu o reducere de preţ de 50 la sută.  Însă această reducere nu s-a aplicat niciodată, de la apariţia respectivului act normativ. Apoi, titularii „Carnetului de moţ”îşi pot valorifica produsele prin târguri şi pieţe fiind scutiţi de orice taxă. Dar prigoana celor îmbrăcaţi în hainele statului este mai mare faţă de vânzătorii de umeraşe şi ciubăraşe  decât faţă de bişniţarii, intermediarii şi evazioniştii marilor oraşe. Singurii care mai ţin cont de unele drepturi prevăzute în „Carnetul de moţ” sunt cei de la CFR. Aceştia transportă pe calea ferată, la jumătate de preţ, produsele din material lemnos ale moţilor şi produsele agricole obţinute de aceştia  în schimbul mărfurilor. Nimeni din comuna Horea, implicit din Petreasa, nu a beneficiat de un alt drept conferit de lege tinerilor căsătoriţi – 25 mc material lemnos la jumătate din preţ pentru construcţia de locuinţe. Posibil, această facilitate i-ar fi stabilizat în zonă. Se depopulează zona. Tinerii migrează spre câmpie, spre Arad şi Timişoara.  La Petreasa au mai ramas pe vârf de munte vreo 24 de familii. Dar şi  bătrânii coboară încet-încet şi pentru totdeauna, cale de vreo 10 kilometri,  jos, la „centru”, în Horea. Acolo unde s-a construit o frumoasă biserică şi, de fapt, se află şi cimitirul comunei.

Se depopulează satul şi din cauza inchiderii din acest an a şcolii cu clasele I-IV. După unii, şcola situată la cea mai mare altitudine din Europa. Părinţii îşi iau copii şi ceva din bruma de agoniseală şi pleacă spre alte zări. Dacă nu s-o da o lege specială pentru învăţământul din crângurile moţeşti. Internatele de la „centru” nu-s o soluţie prea fericită pentru cei mai mari oţâră decât lingura. Analfabetizarea urcă spre munte.

Cine n-are putere să se rupă de sat rămâne să dea mai departe cu barda-n cloambe şi cu ţapina în butuci. Alternativă nu există !

Doamne !  Oare ce i-ar trebui ţării ăsteia să-i fie bine şi moţului să fie mulţumit ?

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități