Între contradicții: Bonțu Mare

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

 un reportaj de Cristina Moise

Si sa va spun. Am zis sa nu ma spun, dar … e prea de tot. A reusit Luminita, daca nu va amintiti e Dacia mea de serviciu cu care plec peste tot unde miroase a iarba pura, a reusit, spuneam, sa ma abandoneze acolo unde nici cu gandul nu gandeam, pe piscurile Penteleului. Am povestit eu imediat prietenilor si au comentat dur: reporter special in pana. Nu era reporterul, ci biata Dacie care a clacat de atat stres. Drumul i-a pus capac si i-a dat pur si simplu placutele de frana jos. Ca niste fiare care faceau galagie intr-o galeata. Fantastic sau draci!, cum ar spune domnul Daraban! Eram la 1600 de metri deasupra orasului si la vreo 70 de km distanta de casa. Fara frane. Dar noroc ca e Dacie. Si ca baietii se pricep sa inventeze solutii temporare. Am suportat scrasnind aprig glumele despre amarata mea de Luminita si am acceptat ca doi munteni, un batran casnic si unul mai tanar bun la toate, chiar si la politica, sa suspende franarea pe roata stanga fata si sa bata un cep din lemn de fag in pompa in cauza astfel incat sa ajung incetisor, adica in vreo patu ore acasa. Le multumesc si acum. Ma si vedeam stand peste noapte si cine stie cat intr-un sat despre care incep sa va povestesc imediat. Complimentele catre baietii care se ocupa de masinile noastre sunt de neprezentat in acest jurnal. Nu au nici o vina ei, sistemul ii afecteaza. Asa mi s-a spus, ulterior. Astept ziua de documentare cand se va prabusi vreo portiera sau va zbura capota. Imi pare rau ca nu am facut poze. Dar nervii, cum sa ma lase ei sa fiu logica.

Si acum la drum, caci judetul Buzau are locuri minunate pe care alesii nostri le tin in portofolii de dat mari prin tari straine si nicidecum in proiecte de modernizare si promovare. Le descopera insa si le fac vestite turistii de profesie. Daca vrei sa mergi in satul Bontu Mare, musai pornesti la drum la una dintre primele ore ale zilei, maxim a sasea. Asta ca sa simti racoarea pura a muntelui, mirosul ierbii crude si larma de dimineata din satele de munteni, o vaca grea care-si misca lenes clopotul, o turma de oi care iese sprintena la iarba, oale care se lovesc una de alta in drumul spre soba din curte. Undeva miroase a foi cu lapte. Ei, mie imi mirosea de la plecarea de acasa, dar cand am trecut de Nehoiu, pe DN 10 Buzau-Brasov, deja simteam mai aproape mirosul si parca pe limba aveam si gustul foilor de loboda alba, laptucica si hrean plictisindu-se laolalta cu ceapa pe fundul unui tuci din aluminiu asezat la tihna pe un foc de lemne frumos mirositoare si ele. Si pentru ca limba nu mai statea locului parca si vedeam cum toate verdeturile sunt inundate de lapte batut si mai apoi prinse aprig de o munteanca si aruncate intr-un castron de tabla.

Dar n-a fost sa fie. M-au inselat simturile. Cu gandul la mancarea asta celebra a muntenilor din zona Siriu am dat de indicatorul cu numele localitatii atat de cantate de Benone Sinulescu, Siriu, si undeva in stanga drumului rasarea si casa popularului interpret. Am lasat Siriul de-a dreapta si am supus-o pe Luminita unui urcus demn de campionatele de profil care au loc pe drumuri mult mai cizelate decat cel spre Bontu Mare. Aici cred ca i-a venit rau masinii mele. Stiti cum e urcusul din Siriu, de la drumul national spre Bontu Mare? Vedere clasica dupa vedere clasica. O nebunie de imagini care te lasa mut ca esti buzoian si nu apuci sa vezi asa ceva. Intre malurile paraului nervos care a adus atata durere celor vreo suta de familii din sat se naste cu adevarat valoarea satului romanesc cu oameni rupti din filmele documentare de pe la inceput de secol. Filme in care se vorbea despre oameni care nu ajung acasa cu masina, care nu au scoala, care lucreaza la padure cu tapina si dorm tot acolo in corturi facute din cetina de brad, cu femei casnice a caror bucurie este chiar dificultatea de a merge la magazinele din sat situate la peste 6 km de urcat abrupt. Asa e la Bontu. Contradictie intre minunatia locului peste care muntele salbatic loveste in fereastra satenilor si insasi salbaticia, fara o masina pe ulita, din toamna si fara scoala, fara piata saptamanala, fara cabinet medical, cu preot la Siriu, dar cu turisti indragostiti de zona.

Si vin din toate colturile, dar mai ales de pe Litoral si din Capitala. Urca marunt spre Lacul Vulturilor si cauta culmea inzapezita a Penteleului care se vede de pe orice prispa din sat. Autoritatile ii spun Bontului Mare catun, dar e un sat mai mare decat unul cu cate doua biserici, doctor si farmacie veterinara. Am ales satul acesta pentru ca in perioada inundatiilor din 2005-2007 o femeie, credeam eu dornica de vreo functie, m-a sunat si mi-a spus ca drumul lor e mancat de izvor. Ca sunt case inundate si alunecari de teren. Ca primarul de atunci nici nu vrea sa le auda necazul. Mai tarziu, vreo 10 familii au fost stramutate, iar Guvernul le-a facut case noi. Acum drumul se rupe, dar mai lent. Anii astia mi-am schimbat parerea despre tanti Aglaia Manailescu. Daca in vara asta mai ploua puternic, iar e vai la Bontu Mare. Asa ca am cautat-o pe tanti Aglaia, o femeie care a scos satul la reparat drumul si la igienizat zona, ba cand ii intalneste pe sateni le mai face si morala cum ca i-a vazut cand si unde au aruncat gunoiul menajer. Tentatia documentarii a venit si din faptul ca femeia asta, din pasiunea ei pentru costumul popular a facut o moneda de schimb cu turistii carora le ofera povestile locului si chiar cazare.

Nu e profit personal, ci al satului. Turistii vor lapte si oua proaspete pe care tanti Aglaia le cumpara de la sateni. Una dintre vecine, Maria Tanasa, sotul var bun cu Maria Tanase, s-a oferit sa-i fie de ajutor cu turistii prin curte.

Am batut la poarta casei acestei femei si in loc de raspuns a rasarit un izvor care uda tihnitor picioarele celor care bat drumul pana in Bont. Primul popas: in foisorul din cires, apoi in sat pe la oameni dracosi cum le spune tanti Aglaia celor care muncesc pe branci numai sa nu ceara in jur.

Am cunoscut cei mai adevarati munteni din judetul Buzau. Ospitalieri, deloc suparati ca pentru prima data cineva de la presa le intra in curte si in sat si muncitori, Doamne! Pentru ca drumul e atat de dificil, oamenii astia isi fac la propriu case cu spatele, adica isi cara nisipul si balastul cu sacul, in spate. Si au case noi, moderne, cu etaje si demisoluri. Au insa niste munti care le inrosesc obrajii si curtea plina de animale. Copiii lor fac cu adevarat eforturi ca sa fie oameni mari. Merg la scoala din comuna, iar cea primara din sat, nereabilitata vreodata de circa o suta de ani, dupa cum spun satenii, a fost inclusa in programul national de comasare. Si-asa cladirea era intr-o parte, peretii din balega cu pamant galben, insa pe jos, apucasera sa puna in acest an parchet nou. Ei?

Tanti Aglaia imi spunea ca asa era scoala asta si cand invata ea alfabetul, 60 de ani in urma.

Am gasit la Bontu Mare cele mai frumoase povesti de viata. Nea Neculai a trecut bine de 80 de ani insa ne da oricand lectii cate vrem noi despre curatenie, corectitudine, munca si grija pentru ziua de maine. Nici unul dintre oamenii astia nu au zis macar o singura data cuvantul criza. Nu la ei. La ei nu e criza pentru ca nu au cu ce sa intre in fenomen. Au prea putin ca sa le mai ia cineva ceva.

Familia Susman, niste dracosi de mosi si capra lor naravasa, sunt muntenii autentici care nu stau locului chiar daca batranetea le da branci spre apus.

Pe ceilalti sirieni din Bontu Mare ii veti asculta miercuri la Radio Romania Actualitati de la 17.10. Merita sa revin la ei. Sunt clasici.

Pentru ca Ilie ma va certa ca iar am scris mult, scurtez drumul si trec iar paraul spre parintele Leau Pamfil. Ah, nu pot. La coborare, pret de o bere, trei tineri isi blestemau destinul. Langa ei sacii cu malai, porumb si tarate se odihneau si ei. Au 30, maxim 45 de ani. Stiu ca sus, la Bucuresti tara se invarte altfel decat satul lor. Stiu ca soarta le-a fost deja scrisa si ca tot la mina, la padure sau la barajul din Siriu vor lucra si ei si copiii lor si ca daca spun in ce conditiii muncesc, cineva aude pe post si ii va da afara. Dar mai stiu ca sunt mai sanatosi decat noi oarsenii si ca satul lor a devenit loc de popas pentru turisti care mai de care mai curiosi.

Ii salut si ajung la Luminita. E fierbinte si pe trei picioare doar. Merg usor cu mana pe frana de mana. Ajung la parinte. E cu adevarat preot. Ma impresioneaza si se lasa impresionat ca a venit cineva de la radio sa-l intrebe tocmai de oamenii din Bontu Mare. E un muntean fidel portului si traditiilor locului si nu ar pleca nici macar o zi din sat. E mandru de biserica pe care a reusit sa o ridice si sa o acopere aproape printr-o minune cu placi de arama. E placut sa discuti cu parintele Leau. Nu vrea sa treaca o zi fara sa citeasca o pagina de carte. A citit Kant, Schopenhauer, anticii greci din care citeaza cand vorbeste in general despre viata, si vorbeste cu drag despre muntii nostri. Chiar daca nu e politicos, va rog eu frumos sa treceti pe acasa pe la parinte cand tranzitati Siriul. Doamna preoteasa e o icoana de femeie. Blajina, eleganta, cunoaste in detaliu bunele maniere. Mie mi s-a parut desavarsita. Sa nu credeti ca exagerez, dar sunt asa de rare astfel de femei. Nu tin cont ca e sotie de preot, ci o vad ca pe orice alta femeie, insa e deosebita. Sa va spun si ce cafea face? Daca Siriul ar fi doar la vreo 20 de km de oras, as mai trece pe la familia Leau. Parintele profeseaza de 30 si ceva de ani la Siriu si cunoaste fiecare poteca din zona, iar cand e sa spuna lucrurilor pe nume, d-apoi sa va tineti! Ii promit ca revin si plec spre casa aproape de ora 15 cand soarele sufla-n Luminita ca la combinatul de la Galati.

Las acum de-a dreapta Bontu Mare cocotat pe cei mai frumosi munti pe care ii rasfata judetul Buzau prin reclamele Consiliului Judetean Buzau puse in fel si fel de pliante bune doar de impresionat oamenii cu bani, caci de bani au ei nevoie, nu sa faca drum, spre exemplu in Bontu Mare batut vara de sute de turisti care apreciaza cat de frumoasa e zona. Daca as fi macar o zi presedinte de Consiliu Judetean n-as negocia deloc fericirea acestor oameni cu smecherii care fac cazinouri in locurile impanzite cu turisti. Le-as da numarul de telefon al oamenilor precum tanti Aglaia. Sa negocieze cu ea. Femeia-barbat, Mica sau primarita din Bontu cum ii spun oamenii a fost sursa mea de inspiratie si omul care a reinviat un sat rapus de inundatii, alunecari de teren, conditii grele de viata, drum infernal si l-a facut reper pe harta turistica si a traditiilor populare din judetul Buzau. Pentru Aglaia, domnule presedinte Mocanu aveti vreo distinctie sau poate Simona, sefa de la Turism, isi pune celebrele tocuri si urca pana la Bontu Mare pentru ca acolo are de lucru? Tanti Aglaia a colectionat 156 de costume populare cu care imbraca turistii, aproape obligat si ii pozeaza langa capitele cu fan, costume pe care le imprumuta iarna flacailor din sat astfel incat acestia sa mentina traditia colindelor, costume cu care ii imbraca pe cei mai mici copii din sat cu care a facut un ansamblu, costume din care vrea sa faca un muzeu, dar nu are spatiu, costume care au fermecat specialistii de la Muzeul Satului… sa va mai spun? Eu am fericirea sa spun ca un astfel de costum e in sifonierul meu. Mi l-a dat cu placere, sper, tanti Aglaia, insa acum ma obliga.

Fauritorii nostri sunt tot taranii simpli.

Negociati cu ei, domnilor. Daca puteti!

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități