Dagâța

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

un reportaj de Ștefan Daraban

Cea mai depărtată comună de reşedinţa de judeţ – peste 80 de kilometri – respiră prin frămîntările a peste 4.800 de oameni care îi compun suflarea. Este situată la graniţa dintre judeţele Iaşi, Neamţ şi Vaslui, cu două drumuri judeţene care îi străbat întinderea, drumuri care sînt mai mereu sursă de nemulţumiri, pentru că, de regulă, atunci cînd e vorba de asfaltare, bitumul din buncărele drumarilor se termină chiar la intrarea în comună, iar la vreme de iarnă, ca un făcut, tot la marginea aşezării, se termină şi motorina utilajelor de dezăpezire. Aşa că… pentru locuitorii celor nouă sate, problemele cu care se confruntă nu sînt deloc uşoare, iar rezolvarea lor ţine de multe şi de mulţi. Şi nu este vorba doar de drumuri…

N-am fi însă fideli realităţii dacă nu am aminti că Dagîţa, în ansamblul ei, are ceva cu totul special, care ,,sună” frumos. E vorba de muzica fanfarelor de la Zece Prăjini, satul ce-şi trage numele de la mărimea lotului cu care un stăpîn al pămînturilor din zonă, din vremea slobozeniei, i-a omenit pe cei… înzestraţi de natură cu harul sunetelor scoase din alămuri. Zece prăjini i s-au dat atunci fiecărei familii de ţigani şi… Zece Prăjini i s-a spus satului care a luat astfel fiinţă.

Mai este, apoi, un alt sat, al lingurarilor, un altul, Tarniţa, împovărat de ani şi de dorul pentru cei plecaţi să-şi caute un rost departe de casă… Mai sînt şi părerile de rău ale multora pentru ceea ce comuna a avut şi nu mai are din varii motive… şi cîte şi mai cîte… unele ţinînd de avîntul prea mare luat atunci, în anii 90, la vremea dobîndirii libertăţii.

Parte dintre ele – în paginile sonore pe care vi le propunem…

 Drumul spre necunoscut…

M-am luat după un prieten căruia îi tot promisesem că, numaidecît, voi ajunge să văd cu ochii sufletului şi minţii ceea ce el îmi tot îndruga ori de cite ori se întorcea de la obîrşii; anume că, vezi bine, locul din care el se trage e polul sărăciei şi că oricît ar trage omul de el şi de tot ce-i mişcă prin bătătură, şansa lui de a ieşi la liman, cu nevoile şi necazurile care îl apasă, se depărtează precum trenul plecat dintr-o gară. Figura de stil îmi aparţine. Nu mi-am conturat-o, atunci din spusele lui, ci mult după aceea, la a doua sau a treia descindere la Dagîţa, căci despre Dagîţa îmi tot împuiase capul.

Ei bine, dacă aş fi scris rîndurile de faţă la vremea nemulţumirilor lui, dar şi al primilor mei paşi făcuţi prin băltoacele care împînzeau drumul de la gară spre sediul primăriei, i-aş fi dat motivele unei satisfacţii depline. Aşa însă, posibil să-l dezamăgesc acum şi nici să fiu pe potriva multora care privesc Dagîţa de astăzi şi satele din jur ca fiind la capătul lumii şi… uitate de lume.

Într-un fel, posibilii contestatari ai opiniilor pe care vreau să le exprim au dreptate. Ceea ce a fost bun, atît cît a fost, nu mai este şi ceea ce şi-ar dori oamenii este departe de a se putea împlini.

A fost, de exemplu, pe dealurile din preajmă, o livadă mare, de peste 80 de hectare, care nu mai este. Au fost pămînturile din zonă, e drept, sărace, dar comasate, rînduite pe culturi agricole, funcţie de potenţial şi de aşezarea lor şi…nu mai sînt rînduite. Au fost grajduri şi utilaje agricole care iarăşi nu mai sînt. E drept, au fost drumuri desfundate, pe care, la orice curgere mai mare a ploii, nu se mai puta circula, pentru ca astăzi situaţia să fie oarecum schimbată, dar nu substanţial. Mulţi se miră, de pildă, cum de se termină chiar la intrarea în comună bitumul asfaltic şi cum de mai în fiecare iarnă utilajele de dezăpezire nu ajung decît tot pînă la marginea satului. Este ceea ce mi-a fost dat să surprind şi în unul din reportajele realizate iarna trecută, cînd gheaţa şi zăpada înmuiată, întărită de ger, făceau imposibile deplasările pe drumurile din centrul comunei. Atunci, edilul şef strîngea din umeri, sugerînd răfuieli politice cu cei care au pîinea şi cuţitul la judeţ, ca să nu spun sarea şi utilajele pentru deszăpezire. Într-un fel, primarul Mirel Damaschin avea dreptate, dar, zic eu şi o spuneau atunci şi cei cu care am stat de vorbă, nici strădania lui nu era pe măsura nevoii timpului. Aşa încît, ajung acum să scriu, paradoxal, de bine, în distonanţa atîtor lucruri care nemulţumesc şi îngrijorează, pentru că acesta-i adevărul: Dagîţa e la capătul lumii; orizontul ei este departe de a fi cît decît luminos şi, pe deasupra, lipsa de speranţă, greutăţile traiului de zi cu zi, îi mai fac pe oameni, în special tineri, să se depărteze tot mai mult de locurile în care s-au născut.

Tarniţa, satul cel mai depărtat de centrul de comună, de exemplu, se depopulează. Au rămas să-şi ducă traiul doar bătrînii şi cîţiva bărbaţi şi femei mai tinere care, ori nu mai pot să-şi croiască alt drum, ori au în ei tăria de a înfrunta greutăţile. Altminteri, despre acest sat numai de bine…

Tablou cu natură… vie

Am mers acolo cu o Dacie-papuc, cale de 11 kilometri, din faţa primăriei. Drum pietruit, cu denivelări, cu urcuşuri, dar şi cu un loc de maiastră încercare pentru şoferul maşini, nenea Stelică, silit la un moment dat de umezela carosabilului să forţeze serios motorul pentru a putea ajunge la Tarniţa. De o parte şi de alta, mi-a fost dat să văd numai case părăsite, unele aproape dărîmate, altele ,,conservate” cu folii în geam, semn că vieţuitorii lor sînt departe. Undeva însă la capătul drumului, şnurul de fum de la hogeagul unei case mi-a atras atenţia. Acolo am şi oprit.

Încîntarea a întrecut orice măsură. Ne-a întîmpinat, pe mine şi pe nenea Stelică, un chip de femei luminous, tot numai zîmbet… Aşa am aflat că este doamna Rodica, mamă a 18 copii, dintre care 16 sînt în viaţă, 8 fete şi 8 băieţi, dar niciunul acasă. Nici bărbatul, Vasile, nu-i era pe aproape, ci la prăşit de păpuşoi. Schimbul de cuvinte au fost o încîntare. Cu un oarecare regret, dar şi cu o doză de totală încredere ne-a spus că toţi cei 16 copii sînt plecaţi departe, în Italia, Spania şi Turcia, că au, la rîndul lor copii şi că acolo unde sînt, chiar dacă nu o duc straşnic, se au ca fraţii şi-şi văd de ale lor. Vin acasă la sărbători pentru a-şi vedea părinţii şi pentru a se încărca de frumuseţea locului. De fapt aici este paradoxul despre care vorbeam. În sărăcia şi lipsa de bani pe care mai toţi le invocă, acum la vremea plinătăţii vegetaţiei, Dagîţa, dar mai ales satele ascunse după dealuri, cum este Tarniţa, sînt parcă desenate. Inclusiv trilurile păsărelelor şi cîntatul cucului par să fie lansate dinadins de cineva spre a spori sonorităţile ce încîntă auzul. Însăşi, doamna Rodica, primitoarea noastră gazdă, cu sănătatea rîzîndu-i pe chip, ne-a copleşit cu admiraţia ei pentru ceea ce ochii-i văd şi sufletul îi simte, ca venindu-i din natura atît de generoasă.

-Unde mai prinzi cîntatul cucului şi al pupezei la fereastră, se minuna ea, făcîndu-ne să ne ciulim urechile chiar la auzul singuratecului din pădurea din preajmă.

Invitaţi să gustăm din pîrjoalele tocmai atunci făcute şi din plăcinta cu brînză, dar şi din vinul roşu înspumat, bunătăţi aşezate pe măsuţa ştearsă cu grijă, aflată în umbra unui prun, am şi uitat să o mai întreb cum o duc oamenii şi care le sînt păsurile, eu fiind îmboldit de ideea cu… capătul lumii.

De fapt, nici nu aveam cum. Ea ne-a luat-o înainte, spunîndu-ne că, dacă tot am ajuns să-i intrăm în ogradă  –  şi trebuie să spun că totul a fost întîmplător – ei bine, zice ea, să fim amabili şi să-i vedem şi războiul de ţesut la care lucrează.

Am dat curs invitaţiei şi mare mi-a fost bucuria să văd un om atît de deschis şi de primitor şi cu atîta dragoste pentru copiii aflaţi la mare depărtare de casă. S-a aşezat la capătul stativelor şi cu migală de măiastră conducea suveica printre firele de urzeală, lăsînd în urmă broderia unui laicer care, spunea ea, este dăruit primului dintre copii care se va întoarce acasă.

Am stat şi am ascultat bătaia spatei pe bătătură şi i-am privit îndemînarea femeii care, la cei 67 de ani pe care spusese că-I are, nici bătrînă nu mi se părea şi nici pierdută cumva în mulţime de gînduri şi treburi care năvălesc zilnic mintea şi sufletul omului de la ţară. Ne-a arătat fotografii şi ne-a vorbit cu încîntare despre năzdrăvăniile lor din vremea copilăriei, cel mai mare avînd 46 de ani, iar cel mai mic 18.

Le ducea dorul, dar nu un dor din acelea care sînt sfîşietoare, ci prietenos, plin de încredere… Chiar îmi spunea că simte că băieţii şi fetele se vor întoarce acasă, atunci cînd vor credea de cuviinţă şi vor fi fiind împăcaţi cu ceea ce au reuşit să adune.

Nici sublinierea mea în legătură cu posibila dispariţie a satului, hăt-hăt peste ani, odată cu plecare bătrînilor şi prin ne-întoarcerea tinerilor, nu a părut să-i dea de gîndit. Dimpotrivă, mi-a replicat: Tarniţa este localitate istorică, al cărei nume vine de la tarniţele marelui voievod Ştefan care ar fi poposit cu oştenii lui undeva în apropiere şi und ear fi rămas ceva din desagele purtate de domnitor.

De spus că, în adevăr, în apropiere de Tarniţa, este un anume loc numit Cetate, iar în vale, în satul Mănăstirea – o biserică din lemn – monument istoric – a cărei construcţie se presupune a fi fost făcută în acele vremuri de demult.

Am mincat din bucate, am gustat vinul oferit şi mi-am luat rămas bun cu sentimentul că pledoaria prietenului meu legată de sărăcie şi de orizontul închis în care se zbate Dagîţa este departe de a mă convinge. Ba, chiar îmi zic acum că, după el şi după ceea ce viaţa ne oferă cotidian – da – sîntem înclinaţi să răstălmăcim vorbele poetului filosof, spunîndu-ne că sărăcia  s-a născut la… sat.

Aşa că, luîndu-mi rămas bun de la ospitaliera mea gazdă de ocazie, de la Tarniţa, am mers mai departe pe firul deschis de gînditor şi, cu fiecare adîncire în subiect, privirea interioară mi se deschidea tot mai abitir spre ideea atît de profund legată de veşnicie şi de obîrşiile ei.

Acolo e şi acolo va fi, chiar dacă bătrînii sînt tot mai firavi şi mai puţini, iar tinerii tot mai departe împinşi de nevoile traiului de zi cu zi.

Ce va fi cînd va cădea frunza – nu-mi dau încă seama. Probabil voi reveni cu picioarele pe pămînt, în lumea care ne împuie astăzi capul, păstrînd undeva în lăuntrul sufletului meu păcătos toată lumina încîntării din care nu m-am putut desprinde acum.

Mă voi îndrepta, cu siguranţă, îmi zic, cu credinţa că reportajul sonor realizat la Dagîţa este mai aproape de realitatea care, pe drept, îngrijorează.

 

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități