Pe aici, cândva, era un sat

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

un reportaj de Ilie Pintea

Cei care ne-au mai citit pe acest site ştiu că, până anul ăsta, lucram în echipe, şi am avut privilegiul să bat multe drumuri de-astea jurnalistice împreună cu Mario Balint. De data asta a trebuit să mă descurc de unul singur, pentru că bunul meu prieten a trecut de ceva vreme Prutul şi mai are de stat pe-acolo. M-am gândit să îl fac cumva părtaş la noul sezon, mai ales că paternitatea proiectului îi aparţine în întregime, aşa că i-am scris o scrisoare, care n-o fi un pod de flori, da’ o punte de legătură tot e. A, şi dacă nu vă place reportajul meu, să ştiţi că tot Mario e de vină: cele de până acum sunau atât de bine datorită substanţialului său aport. Care mi-a lipsit de numa’. “Forţa puternică este în acesta”, cum ar fi zis bătrânul Yoda.

Acestea fiind scrise, iată şi epistola mea către el.

Dragă Mario,

Nu ştiu dacă ai aflat, dar pe-aici e criză. Toate merg prost, tata aşteaptă cu înfrigurare poştaşul cu pensia şi, în general, ne uităm cu tot mai multă îngrijorare în portofele. De crizele astea nu putea scăpa nici proiectul nostru – uite, mă băiatule, facem chestia asta de trei ani! – care a cam intrat la apă. Nu că până acum am fi fost pe uscat…da’ ne-am limitat la maxim şi am plecat în documentare cât mai aproape de casă – ca să facem economii – şi fiecare de capu’ lui. Tot „pe burtă”, cu scule de împrumut, dar parcă şi cu entuziasmul diminuat. O fi de la criză, cine ştie.

No, şi dacă tot trebuia să fie un subiect pe lângă casă, mi-am ales satul Câmpu lui Neag. Uitasem să-ţi zic: merem la sate pentru că lui Daniel pare să-i fi plăcut ideea pe care o clocisem astă vară, în maşină, pe drumurile din Retezat, ori poate şi mai înainte, pe valea Almăjului: anume că România aia adevărată – dar tot în criză, din păcate – e la ţară, acolo unde ţăranul încă mai are bun simţ, înţelepciune din seva dacilor şi câte-o glajă de ţuică. Dacă-i aşa, o zis Daniel, no mereţ fain frumos pe la sate care mai de care, să afle şi ascultătorii noştri de la oraş cum se vede tătă treaba de la firu’ ierbii.

Şi-am plecat.

Mă băiatule, ai pierdut ocazia să mă vezi la volan, deşi tare aş fi preferat să stau în dreapta, cu ochelarii de somn, în maşina ta cu aer condiţionat (!), şi să mă afumi cu una din interminabilele tale ţigări de foi sau ce dracu’ or fi. Am o Dacie, Mario….pfoai de mine, regina maşinilor, nu alta! Merge ca unsă, are şi casetofon, iar pe bord, în faţă, i-am pus o vacă care dă din cap, ţi-o arăt când vii, pe care-o cheamă Brunhilda. Da’ deja am deviat de la subiect, deci să-ţi zic cu Câmpu lui Neag: bă, ăsta-i un sat de momârlani, da’ numa’ ce-o rămas din el, pentru că pe vremea aialaltă comuniştii au intrat aici cu buldozerele, că găsiseră cărbune.

E interesant că Valea Jiului a ajuns ce-a ajuns datorită minelor, şi uite că tocmai cărbunele a fost un blestem pentru momârlanii din Câmp, care s-au trezit cu buldozerele peste ei doar pentru că nişte ingineri au hotărât, undeva, să mai deschidă o exploatare. Ştiam doar fragmente ale poveştii din ’88, aşa că am început să caut informaţii pornind de la cea mai bună sursă, în cazul de faţă: preotul din sat.

La Dumitru Băloi m-a dus un vechi prieten din Uricani, Costel Stancu, pe care sigur ţi-ar fi plăcut să-l cunoşti. L-am cam luat pe nepregătite, dar părintele s-a dovedit a fi un arhivist extraordinar, aşa că în juma’ de oră aveam toate datele, inclusiv documente în original scoase de la păstrare pentru obiectivul lacom al camerei. Cea mai tragică parte a poveştii a fost demolarea vechii biserici şi strămutarea cimitirului, şi chiar am întrebat de ce oamenii, urmaşi ai haiducului Neag, n-au pus mâna pe topoare. Păi e simplu, mi-au zis sătenii: uliţele mişunau de soldaţi înarmaţi până-n dinţi, în timp ce deţinuţii aduşi cine ştie de unde se urcau pe case şi începeau să le desfacă acoperişul, aşa că, vorba lui Jean Luc-Picard când l-au prins cyborgii, orice rezistenţă era inutilă.

Sinistru tablou, este? Părintele mi-a spus că strămutarea morţilor s-a făcut în bună rânduială, dar oamenii povesteau că morţii au fost luaţi pur şi simplu în cupa buldozerului şi mutaţi pe malul Jiului, în cimitirul de acum. Peste vatra satului, peste cimitir şi biserica ridicată de nepoţii haiducului Neag e un lac adânc de 90 de metri, cu apă jegoasă şi cu o haldă de steril în preajmă, iar ironia sorţii face ca mina să nu fi fost nicicând rentabilă, pentru că aici era cărbune puţin şi de proastă calitate, lucru care a făcut ca mina de la Câmpu lui Neag să fie închisă după nici cinci ani de activitate.

Cam asta-i povestea satului, pe care oamenii o spun şi acum cu lacrimi în ochi. La toate astea ar fi trebui să adaug, potrivit „schemei” cu care am pornit sezonul acesta, o viziune a României, aşa cum se vede ea de aici, dar mă tem că aşa ceva e…nedelicat, să nu zic altfel. Păi zi şi tu, Mario, că eşti tot dintr-o zonă minieră şi ştii bine: oamenii ăştia au dus-o rău de când se ştiu, aşa că nu-i miră criza, dar cu tot bunul lor simţ nu pot să nu înjure cu patimă politicienii pe care-i văd la televizor sau îi aud la radio cum bat câmpii, în timp ce greul cade tot pe ei. Păi spune şi tu, Mario: uite, doamna Mojoatcă, de exemplu, a cărat doi ani cu spatele materiale de construcţii la Scorota Seacă, unde şi-a făcut o stână după toate cerinţele U.E., cu faianţă şi cu apă caldă, de s-or crucit ciobanii când or aflat. Bun, numai că acum, ca să vândă brânza, tre’ să aplice aaaalte norme, şi să-şi ia certificate şi aşa mai departe, că mai mult cheltuie decât câştigă. Păi nu te laşi păgubaş? Te laşi, îţi spun io.

Altă chestie: la Câmpu lui Neag, ţi-am mai povestit, e cel mai pur cuarţ din Europa, dar e degeaba, pentru că nu-l exploatează nimeni, dracu’ ştie de ce. Tinerii de-aici pleacă la căpşuni în Spania, ba chiar am aflat că unul a stat zece ani în America de Sud, şi bătrânii ciobani dau foc lânii pe care nu le-o mai cumpără nimeni. No ce să zic io despre România, vedere din Câmpu lui Neag? Că îi nasoală şi plină de riduri şi hâdă? Păi se cam ştie, nu?

Altă chestie umflată e celebrul drum al lui Băsescu, poreclit aşa pentru că-l începuse întâiul bărbat al ţării pe când era doar ministru la transporturi. Drumul acesta ar trebui să lege Herculanele tău de Câmpu lui Neag şi de Vale, dar nu-i gata, pentru că mai mult se stă decât se lucrează. Am mai nimerit noi pe drumuri căţărate la dracu-n praznic, dar cu asfalt ca-n palmă, mai ţii minte? No, cam aşa îi şi aici, numai că asfaltul se sfârşeşte brusc undeva în pădure, de unde ajungi în ruina de la Herculane pe un drum forestier. Toţi şmecherii de la televizor ziceau că-i un drum strategic şi superimportant în timp ce ecologiştii se dădeau cu curu’ de pământ că nu pot trece broaştele strada în sezonul de împerechere, numai că tot ţăranul, cu bunul lui simţ, zice verde-n faţă cum stă treaba. Drumul – altfel bun, n-am ce zice – ar fi închis juma’ de an din cauza avalanşelor, şi chiar şi la vremea documentării mele mai păstra zăpadă. Dacă o fi bun când o fi gata, numai cel care l-a inventat poate şti…

Şi gata, dragă Mario, cam asta-i despre Câmpu lui Neag. N-am mers totuşi cu mâna goală: în dreapta – adică mai încolo de volan – l-am avut pe Cornel, frate-meo ăla mic, îl mai ştii? care-o filmat şi pozat de numai-numai cu sculele lui scumpe. Să nu te prind că nu te uiţi la film, că nu ştiu ce-ţi fac!

Ce să mai zic, măi băiatule…multe întrebări au rămas, ca de obicei, nepuse (!). Te-aştept pe-aici, când o fi gata drumul, să facem joncţiunea la Câmpuşelu şi să vezi că glaja aia de ţuică de care ziceam la început nu-i minciună. Până atunci, dragă Mario, noroc bun, cum se zice pe-aici!

Ai legătura, în caz că te mâncă deştele şi vrei să scrii înapoi.

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități