Stăpânii lutului din Horezu

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

un reportaj de Cristina Moise

Azi nu pun pariu pe ceas si plec la drum fix pe la 6. Luminita, daca nu va aduceti aminte e Dacia cu care bat tara ceva mai alert decat la pas, stramba din nas, dar nu are ce face, plecam iar la drum si de data asta tintim Oltenia de munte, Horezu. Ii pun nesul din sticla pe presul din fata si caut Radio Romania Actualitati sa merg linistita la drum lung.

Imi aduc aminte de Ilie Pintea si discutiile noastre telefonice. Oare de data asta ce ne mai asteapta ? El si Mario sunt in Retezat. Or sti sa se fereasca de fiarele padurii ca de alte fiare si-ar dori sa aiba parte… Am promis ca salut colegii care-si fac timp sa ne citeasca jurnalele de bord. Va salut ! Va si doresc ceva : sa aveti parte de plecari de acasa, ca, de, se mai schimba si stafeta Reporter Special. Sa ne cititi ! Macar voi ! Si poate lasati si mesaje pe veziceasculti.ro. Numai ca nu faceti asta.

Reportajul e creatie, ochi fin, sensibilitate, traire, viu, realitate, oameni, nemultumiri si multe altele. Dar e asa de fain ! Altfel chiar nu s-ar merita sa pleci de acasa cate o saptamana. Daca n-ar fi oamenii cu fericirile si nefericirile lor… Plec spre ultimul reportaj special al verii.

Doamne cat drum se intinde in fata ! Peste 700 de km. Peste sase ore cu Luminita caznindu-se pe drumurile patriei.

De la Buzau catre Ploiesti e simplu, dar Ploiesti – Targoviste e cosmar. Si asa se dovedeste.

Pret de vreo trei sferturi de ora trag inca o data concluzia ca Buzaul meu e tare frumos, dar ii pasa cuiva ? La noi autoritatile, chiar si cele cu cruce aurita cusuta pe piept sunt inca la nivelul tentatiei masinilor din clasa D, E, S, deci n-au timp de proiecte, fonduri, amarati.

Intru in Mizil cu un dezgust total : in ultimii sapte ani nu s-a schimbat decat un singur, ba doua, lucruri : trecerile de pietoni si s-a imputinat numarul radarelor din celebrul oras dinspre Tohani. Ies din Mizil in timp ce muncitorii de la Relaxa intra in tura. E bine, domle cu ora ! 7. Stau cu urechile pe RRA, rubrica lu Alex poate zice ceva de centura de ocolire a Ploiestiului. Nimic la trafic ! Il sun pe Alex, imi zice sa evit centura si sa merg pe oras. Nuai ca la Podul Inalt, in zare se vedeau cateva mormane de pamant, o basculanta in agitatie si multi muncitori care scrutau santierul intrebandu-se probabil ce ede facut azi ? Nici vorba de cozi de masini.

Fara sa se supere cineva, insa partea asta de tara, pana in Targoviste, e trista. Nu ofera nici relaxare si nici incantare ! In schimb, orasul celor cateva zeci de sensuri giratorii, Targovistea s-a schimbat din 2002  de cand am parasit eu studentia aici. E asa faina ! Rustica si moderna, la fel de compromisa balcanic, dar unica.

Pana la Gaesti drumul a fost ca acela pana la bunicii de odinioara din zona de campie. Un orasel cochet, cu multe carucioare de butelii si case cu petunii. De aici incepe Argesul lui Pasol, colegul din acest judet. Il sun sa-l salut din politete. Prea multa politete ! A mai ramas inca pe atat de parcurs si Luminita mea e incinsa tare! O forjez si trecem spre Dealul Negru din Valcea. In Ramnicu Valcea nu mai pot eu si caut o cafenea si ceva mancare. O sun pe colega din judet, Ana Maria sa ne vedem. O domnita sensibila, ai senzatia ca daca ii spui ceva mai grav se sparge precum un bibelou, dar cu ochi ce denota istetime. Batem palma si pornim spre Horezu. Punctul nostru final. Inca vreo 50 de km si am terminat patriul Buzau-Horezu. Plecam din cel mai linistit si curat oras, Rm. Valcea spre  capitala ceramicii romanesti.

Am vazut asta pe o pancarta infipta in lutul datator de valoare din acest oras de munte inconjurat de vreo sase dintre cele mai frumoase manastiri ale Romaniei. Horezu ni se dezvaluie ca un targ continuu de oale cumparate insa de prin orasele unguresti si din celebra Europa de Bucuresti. Pitici, albe ca zapada, fluturasi si broaste din ipsos se intind la vanzare pe trotuarele din stanga si dreapta si chiar pe marginea carosabilului. O grozavie pe care speram sa nu o vad in Horezu. Explicatia pe care am primit-o: asta cer turistii, asta se vinde. Pe rafturile de sus se zaresc si celebrele farfurii de Horezu, o ceramica unica. Cautam o pensiune si gasim una, dar mult prea scumpa si prea mirositoare a ulei folosit si refolosit de n ori. Urcam spre manastirea Horezu pentru ca am citit noi pe net ca exista locuri de cazare. Dar omul cu paleta, din parcarea manastirii ne recomanda o pensiune la doi pasi de poarta lacasului de cult. Avea sa fie liniste multa si ploaie in fiecare zi.

Ploaie cu bob mare, de munte. Inainte de cazare insa, il ochim in parcare pe primarul Nitzu din Horezu si pornim discutia dupa vreo noua ore de mers cu masina. Ceramica asta pare insa prin ochii primarului o a doua carte de vizita, o a doua moneda de iesit in fata Europei, o meserie aproape terminata si o pasiune strict comerciala. Primarul spune ca turismul vinde Horezu si nu constientizeaza parca rolul primordial al ceramistilor pentru care se pregateste sa construiasca un parc la poarta manastirii Hurezi.

Astept seara pentru a gusta din bucatele specifice Horezului: tochitura ca la Horezu si pastrav ascuns. Doar prima. Buna, cu sos, carnati, piept de pui, carne de porc, ceva usturoi calit, mirodenii, un ou ochi si branza asezate peste un vraf de mamaliga. Strainii sunt terminati dupa mancarea asta. Ii invit sa manance si la Buzau.

Dau fila peste o zi si o incep pe urmatoarea cu un singur gand : ma intalnesc cu Ana Maria si mergem dupa autoritatile din domeniul culturii care sa ne explice de ce lutul de Horezu poate fi atat de bine stapanit si modelat in cele mai faine forme.

Domnul Iovan, cel mai adevarat director de casa de cultura are cea mai mare mandrie cu privire la galeria sa de arta populara ceramica. E unica in tara, a pornit pe al 40-lea an de existenta, are aceeasi varsta cu a Festivalului Cocosul de Hurez, si cuprinde piese donate potrivit regulamentului respectivului concurs de mesterii olari participanti, plus piese din toate bazinele ceramicii romanesti. E o galerie faina, autentica in care intri ca sa-ti dai seama ce inseamna in fapt sa fii roman. Ce calitate eleganta, demna si greu de suportat pentru multi dintre noi pentru ca nu ne dam seama de propria valoare. Lut modelat de maini aspre, stapanit pe roata si cu suflet de om in el. Lut ars, smaltuit si agatat in perete. Scump lut. Colorat natural si modelat de un geniu visator.

In fiecare dintre cele patru sali respirai aer pur de creatie romaneasca, un aer selectat din cele mai vechi cuptoare langa care stau olari cu suflet de artist : Ogrezeanu, Biscu, Mischie, Vicsoreanu, Popa, Frigura, Tanase, asa cum mi i-am adus eu aminte, nu dupa valoare.

Doamna Lorena, o olteanca mandra care se facea ca nu intelege intrebarea celui lipsit de harul ceramistului, e stapana pe explicatii si pretioasa cand le ofera. Dar un bun ghid in instoria celor 39 de ani de galerie. Mda, e pentru noi toti, dar mai cautata de strainii interesati de diferntele dintre ei si noi.

De aici se complica lucrurile. Ana Maria ma paraseste, primul ministru e in judetul ei. Ah ! Inchid ochii si zic ca e ultimul reportaj special, chiar nu are cum sa nu iasa. Ma descurc eu. O las pe Ana in autogara si plec spre satul Olari.

O strada care porneste chiar din centrul orasului Horezu si care se transforma in sat. Unul simplu, de munteni, cu ulita facuta praf de precipitatii si masini si cu multe case ale caror pereti is plini de oale viu colorate. Uimire ! De, asa e la Olari acasa. Fiecare mester are tabilta sa agatata de frontul casei cu numele si mandria de mester olar.

Asa mi-a fost foarte usor sa ajung in atelierul celor care au dus faima ceramicii de Horezu dincolo de Ramnicu Valcea.

Doamna Giubega si-a lasat bebelusul si mi-a aratat pas cu pas cum se invarte lutul, cum se decoreaza, apoi cum se arde, cum se da smaltul si cum se usuca. Unde ajung oalele si de ce e important lutul din care se fac oalele. Femeia are un mic atelier impreuna cu sotul ei, Sorinel, mult prea ocupat cu motorul batranii Dacii ca sa poata discuta cu mine. ¾. Dar acolo sunt doua roti si o rasnita pentru rasnit pamantul pentru culori. Sus, pe tavan sunt capriori peste care se aseaza scanduri subtiri cat fundul unei farfurii, farfuriile sunt asezate impleopat, adica una peste alta – gura in gura – la uscat.

Curtea olarilor e saraca. Am avut impresia ca sunt prin teleorman ori Argesul sudic, la calusarii batrani care au arta in picioare, dar nu sin in buzunar. De fapt si autoritatile recunosc ca multi olari din Olarii de Horezu traiesc in saracie. Nu s-a probabt si acasa la Ionel si Costel Popa, fratii care conduc asociatia ceramistilor din Horezu. Ambii isi consolideaza si modernizeaza casele, asta pentru ca au prins cateva contracte serioase, cateva sute de farfurii la comanda.

Ionel a fost bucuros, ospitalier si dornic sa spuna pentru ce munceste. Rar insa, am vazut ca nu vrea sa predea mestesugul copiilor care tot dau roata rotii. Nu vrea pentru ca e munca grea, toxica, mizerabila si pe bani inca putini. La o ceasca de cafea, domnu si doamna Popa si-au spus amarul cu fostul primar din Ploiesti care a incarcat doua TIR-uri cu oale si a sters-o fara sa plateasca peste 300 de milioane de lei vechi. Era lovitura vietii lor. Se bucurau pentru ca tocmai le luase foc casa. Dar n-a fost sa fie. Acum Ionel sta 8-10-12 ore cu mana in lut. Si sa stiti ca e mare mester. A fost de o sinceritate debordanta.

La fel si Leonida biscu pe care am incercat sa o misc poate-poate greseste modelul pe vas. Nu a tinut. Doamna asta spune sincer ca din asa ceva traiesc toti din curte, si eu am numarat vreo patru persoane care roboteau in jurul atelierului. Potrivit reclamei, parca, am intrat in ograda lor dupa miros de cafea, pentru ca sotul era cu ibricul in drum spre cele doua doamne care-si plimbau mainile pe vase. Faina experienta. Acolo am vazut si prima expozitie cu vanzare. Inedit, dar de interes. Fel si fel de obiecte. De la farfurii, olarii au trecut la vaze, cesti, oale de lapte si sarmale.

Cam aceeasi experienta si in casa decanei de varsta a olarilor, Eufrosina Vicsoreanu. De 74 de ani, doamna aceasta invarte roata. A fost si ca o promisiune pentru sotul Victor care a decedat in urma cu cativa ani, dar care a scris istorie in ceramica romaneasca. O recunoaste si femeia care spune raspicat ca tot ce e in Horezu is copii dupa oalele familiei Vicsoreanu. Eufrosina nu vede sa se nasca in curand vreun alt mare artist, iar tinerii nu vin nici ei in atelier sa afle ce si cum despre arta asta.

Muzeul doamnei este de neuitat. De 74 de ani oale ale famielie ei, dar si de la socru si tata, deci vreo 150 de ani. Inedit. La fel ca si roata. Tot asa de batrana. Doamna ceramicii romanesti, un drac de femeie, dupa cum si ei ii place sa-si spuna, se vinde scump. 20 de lei farfuria.

Impresionant este ca la 82 de ani, Eufrosina Vicsoreanu lucreaza singura totul. Si ochiul meu imi spune ca e intradevar frumos ce vad. Spune insa ca nu mai poate.

O noua dimineata a inceput in poarta atelierului lui Ion si al Mihaelei Palosi. Doua magazine mari, cu etaj domiciliu al familiei, cu atelier mare si multe, multe, multe, multe oale peste tot : la uscat pe scanduri, in curte pe trotuar, intr-o caruta la conservare, pe langa flori si pe blanuri de animale, in spatele unor instrumente vechi.

Oale frumoase. Ion Palosi a facut insa din arta asta un mod de a trai bine. Vasele lui se vand in tari diferite ale Europei, iar el a studiat ceramica in Cipru si Grecia. O ora in curtea Palosi a fost o relaxare deosebita.

Deosebite si farfuriile cu secera si ciocanul si academiciana.

In strada, ceramica se contureaza la granita de vest a tarii : vase romane cumparate din Ungaria si pitici din ipsos din centrul comercial Europa. Dar turistul vrea. Deja m-am repetat. Una peste alta, orasul Horezu pare sa nu respire oale. Ci se vrea mai degraba centru turistic. Oalele rasar mai ales atunci cand e nevoie de prezentare. Unii horezeni au reusit insa sa inteleaga ca arta asta nu trebuie pierduta si vreo 22 de familii au acte in regula cum ca zilnic invart roata. Din trei localnici din Horezu, unul nu stie de ceramisti, insa ceilalti doi au acasa cel putin un vas. Si pe blocuri si-au agatat horezenii vase din lut, asta ca, de e capitala ceramicii romanesti !

Numai ca in jurul orasului e un paradis turistic : manastirile Hurezi, Arnota, Manastirea Dintr-un Lemn sau Bistrita, pesteri, o balastiera uriasa care a macinat un munte, bai balneoclimaterice si sate populate cu artisti populari ori rudari, mesterii care confectioneaza cosuri din alun.

Pe toate au pus pariu autoritatile din Horezu. Adina, gazda de la pensiune are vreo 12 ani de turism si stie ca din 50 de turisti 45 sunt straini, asa ca a invatat engleza, rupe franceza, germana si rusa, dar are grija ca bucataria sa fie o incantare pentru fiecare musafir. In fapt, cei de la cooperativa mestesugareasca din Horezu is printre cei trei de acest fel din tara care au mentinut magazinele satesti, iar acum le-au transformat in pensiuni.

Intre lut si turism eu aleg la Horezu lutul pentru ca e prima data cand vad ca omul pune stapanire pe pamant !

Share on FacebookTweet about this on TwitterShare on Google+

Get Widget
un proiect multimedia marca Radio România Actualități